În 2015 am intrat pentru primadată în universul lui Luce Irigaray, citind Împărtășirea lumii. În 2016 scriam pentru www.bookhub.ro despre Geografia intimă a femeii de Natalie Angier. Celor două cărți li s-au adăugat ulterior Postumanul lui Rosi Braidotti și Caliban și vrăjitoarea de Silvia Federici. Mi-am adus aminte despre aceste cărți când mă grăbeam să termin de citit O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei de Mircea Mihăieș. „Mă grăbeam“ e un eufemism în context, pentru că, împotriva oricăror planuri, cartea s-a lăsat citită în ritmul ei, total diferit de cel pe care mi-l propusesem inițial. Ca să nu-mi aduc aminte că după primele trei capitole mă întrebam dacă voi fi capabilă să termin volumul de citit; nu-mi punea probleme numărul de pagini, cât densitatea de informații și trimiterile (în atât de multe direcții), încât am ajuns să-mi aduc aminte de vremea studenției, când Ființă și timp a lui Martin Heidegger ne-a fost tuturor o piatră de încercare.
Cartea de față cere nu răbdare, cât penitență. Te dezbraci de toate prejudecățile, rând pe rând, treci prin furcile caudine ale hermeneuticii, renunți la orice trufie, pentru ca, în final, să ai bucuria revelației. În apărarea mea: nu sunt la primul volum semnat de Mircea Mihăieș, dar sunt la primul din trilogia Joyce (cum îmi place să denumesc seria de volume dedicate celor două mari romane scrise de prozatorul irlandez, Ulise, respectiv Finnegans Wake). După experiența Molly Bloom știu sigur că le voi citi și pe celelalte două, dar după o pauză, pe cât de necesară, pe atât de utilă.
Despărțirea definitivă a femeii de spirit
Când am ajuns – bucuroasă că mai aveam o sută de pagini de citit din cele cinci sute – la capitolul Molly mille-feuilles, mi-am dat seama că tocmai am primit o nouă cheie de lectură, pe care nu doar că eram obligată să o folosesc, ci, mai mult, să deschid cu ea ușa potrivită (ușă pe care trebuia să o aleg din multele care mi se arătaseră până atunci).
Cu alte cuvinte, era rost de o nouă revelație. Nu mi-a trecut pofta de celebra prăjitură în straturi (întâmplător, una dintre preferatele mele), dimpotrivă, pentru că de acum înainte straturile prăjiturii se vor asocia în mintea mea cu cercurile parcursului hermeneutic gândit minuțios de Mircea Mihăieș. De unde credeam că, în sfârșit, voi citi cele o sută de pagini într-o zi și gata aventura, m-am trezit că-mi refac planul pentru următoarele trei zile.
Cum spuneam, noaptea lui Molly Bloom, în viziunea exegetului, e mai lungă decât un veac și, totuși, mai scurtă decât războiul de o sută de ani. În acest capitol, dar și în cel care încheie volumul, Molly grande-bouffe, mi-au trecut prin minte toate cărțile pomenite mai sus. Sexul femeii ca un câmp de luptă (da, da, Matei Vișniec) mi s-a părut a fi dintr-odată o expresie goală de conținut, nu doar pentru că e una dintre obsesiile feministelor radicale, ci pentru că separă apele definitiv: dualismul cartezian e desuet, uitați-l, aruncați-l la coșul istoriei. Corpul femeii este cel care contează, căci, nu-i așa, trăim într-o epocă a despiritualizării, una în care rațiunea este definitiv abandonată (trăiască inteligența artificială); corpul e cel care face diferența de gen și nu gândirea, despre conștiință nici nu mai are rost să pomenim.
Postumanismul a venit la pachet cu despărțirea definitivă a femeii de spirit, pentru că în viziunea feminismului radical posedarea acesteia a fost întotdeauna o chestiune de corporalitate, nicidecum de minte/ gândire/ conștiință, căci, nu-i așa, aici intrăm în sfera perversității.
Un excurs exegetic impecabil
În Molly grande-bouffe, Mircea Mihăieș spune răspicat: „am depus eforturi substanțiale pentru a ține în afara spațiului exegetic tot ce nu era direct legat de Molly și de universul ei mental“. Aici găsim și explicația pentru un excurs exegetic impecabil, un edificiu hermeneutic construit migălos, fără fisură (aproape), menit să pună în evidență un personaj, o femeie care nu intră în nici un tipar, sau dacă o face e pentru a schimba încorsetarea după bunul plac și regulile ei proprii.
Molly este, rând pe rând: evantai, imperiala, impudica, carusel, naturalis, triplex, din Troia, de piatră, postmeridian, nocturna, sola, asamblaj, mille-feuilles, grande-bouffe. Un parcurs exegetic gândit fără rest, cercuri hermeneutice tangențiale, care nu se vor suprapune niciodată, ci se vor adăuga în straturi succesive pe silueta personajului. Molly n-are nevoie de trup, cât de spirit. Dacă vreți, de voce, despre care nu întâmplător abia în ultimul capitol Mircea Mihăieș aduce aminte: e soprană sau mezzosoprană, ariile pe care le cântă par a fi potrivite amândurora.
Dar mai este ceva aici, în această întârziere a discuției cu privire la voce: exegetul lasă să se adune și să se sedimenteze datele cu privire la Molly ca tipologie. Este sau nu este ea arhetip? Poate fi ea revendicată de unul sau altul dintre partidele sociale ale epocii sau ale vremurilor de după ea? Mircea Mihăieș este rezervat în această privință, nu se grăbește să facă din ea un model, să o scoată din contextul romanesc, ar fi o greșeală impardonabilă pentru ceea ce se vrea a fi un demers exegetic cu numele „romanul unei femei“. Nu întâmplător, se ferește să aducă în discuție (în acest loc) teoriile lui Jung și ale colegilor săi cu privire la arhetip, nu pentru că nu ar fi la curent cu teoria, ci pentru că în restul cărții numele psihanaliștilor apar printre rânduri când te aștepți mai puțin.
Este foarte adevărat că aceste nume sunt invocate pentru o polemică bine fundamentată, pentru un excurs critic și metacritic, iar Jung nu intră în același cerc cu Freud, cu atât mai puțin cu Kristeva.
Molly, femeia epocii pe care o trăiește
Deși referința ultimului capitol al volumului O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei este clar din domeniul celei de-a șaptea arte – o spune explicit autorul încă din primele rânduri, pentru a-și explica demersul și e pentru prima dată când ne oferă cheia, dar ne arată și ușile unde se potrivește – mie mi-a fugit gândul la teatrul radiofonic. Anul acesta, de Bloomsday, la Radio România Cultural, au reluat înregistrarea dramatizării radiofonice Biografii, Memorii: Corespondența lui James Joyce (1986); țin minte că am confundat vocea lui Traian Stănescu cu cea a lui Victor Rebengiuc, lucru care m-a mirat (nu prea mi se întâmplă să fac astfel de confuzii). Mi-am adus aminte de episodul confuziei când citeam finalul exegezei dedicată lui Molly Bloom; pentru Mircea Mihăieș, Molly e unică, nu poate fi confundată cu nimeni, pentru că așa a portretizat-o Joyce, așa și-a dorit prozatorul irlandez să fie.
Pentru a dovedi acest lucru, Mihăieș o poartă de-a lungul celor cinci sute de pagini pe Molly prin tot felul de medii (sociale, literare, teatrale, muzicale, gurmande), o compară cu alte personaje celebre sau mai puțin celebre, dar face toate acestea doar pentru a demonstra că Molly e unică. Chiar dacă este pe cât se poate femeia epocii pe care o trăiește, ea își păstrează intactă intangibilitatea, dacă mă pot exprima astfel. În ultimul capitol epuizează toate comparațiile, toate sucombând în propriile lor construcții. Nici una nu rămâne în picioare, pentru că, nu-i așa, Molly există și-și justifică prezența atât timp cât există odiseea, și anume călătoria ca atare. Iar călătoria în acest loc devine sinonim pentru lectură.
De aceea, Mircea Mihăieș e de acord că cine e Molly Bloom nu mai contează, ce știe Molly Bloom, în schimb, da. Așa se justifică căutarea răspunsului la întrebarea dacă ea reprezintă sau nu o tipologie.
Roman al unei societăți
Încă de la primele capitole mi-a fost clar că o să urmăresc până unde sau cât de mult dezvoltă autorul ideea de context social, care din perspectiva demersului hermeneutic asumat de acesta se divide în două: contextul social al cărții și cel al epocii lui Joyce. E o nuanță pe care Mircea Mihăieș n-a vrut sub nici o formă să o piardă din vedere; deși aparent cele două contexte se suprapun, în realitate ele au prea puține puncte comune; o spune și Mihăieș, în siajul criticii operei lui Joyce (una citită integral, vă veți convinge și singuri că referințele bibliografice de la finalul cărții au fost citite, comentate și adnotate integral) – Joyce a gândit atât de atent structura romanului, încât poststructuralismul ca demers nici nu mai are nevoie de justificări. Își găsește astfel definitiv răspunsul și întrebarea câtă autoficțiune este în Ulise, romanul, și cât de mult Joyce este în Leopold Bloom.
Un roman al unei societăți, din care nu lipsește nici un palier al vieții acesteia, cine ar fi crezut că se poate? Moravurile devin straturi ale actului critic în sine, ceea ce justifică perfect ideea că în fapt avem de-a face cu două călătorii, dacă nu chiar trei: odiseea antică, refăcută de Leopold Bloom, și odiseea exegetului. Îți dai seama de acest lucru nu de la început, ar fi fost prea simplu, ci pe parcurs, când realizezi că efortul de a citi și înțelege demersul de interpretare este separat de cel de a menține în atenție demersul scriitorului irlandez.
Cu alte cuvinte, ce-a vrut să spună autorul și ce-a vrut să spună criticul sunt două drumuri separate, dar care au suficient de multe puncte tangente, încât să se înscrie în același univers: romanul. Molly Bloom e parte integrantă din acest univers, îl populează, participă la schimbările lui, se implică în relațiile cu unul sau altul din amanți (reali sau fictivi), cu fiica, cu fiul pierdut, cu fiul lui Leopold, cu familia extinsă și cu toți ceilalți. Dacă Ulise este sau nu roman de familie rămâne la latitudinea fiecărui cititor, în fond nu asta este important, ci felul cum Molly își construiește propriul univers social, deși, paradoxal, ea nu părăsește patul conjugal și camera pe care o împarte cu Leopold.
„Molly invocă astfel două tipuri de locuire: cea spațială, efectivă, cu toate conotațiile ei, pozitive și negative, și locuirea în memorie. Prin forța împrejurărilor, cea de-a doua se dovedește a fi întotdeauna mai puternică decât cea dintâi“ (p. 238).
De la hermeneutica textului la cea a personajului
Molly Bloom sacrifică naturalul de dragul culturalului, spune Mircea Mihăieș în Molly nocturna. Când spune cultural, se referă la toate dimensiunile acestuia, de la cultura gastronomică până la cea muzicală și poetică. Sunt presărate peste tot observații cu privire la ce și cât se mănâncă, cine și ce preferă, obiceiuri de consum; toate aceste note devin vitale în economia romanului, dar și în economia construcției exegetice, pentru că ele participă activ la realizarea portretului lui Molly și, prin oglindire, și a celor cu care ea intră în relație, ca atare sau la nivel imaginar. Este descompusă relația lui Molly cu poezia și analizată relația cu muzica – cea pe care o ascultă în mod obișnuit, dar și cea pe care o cântă. Toate acestea o plasează pe o anumită treaptă a societății, contribuie activ la realizarea unei ierarhii sociale din care Molly ar trebui să facă parte, dacă ei i-ar păsa. Obsesia pentru actul sexual în sine nu devine și obsesia exegetului, deși relațiile sexuale ale lui Molly, reale sau închipuite, sunt analizate în mai toate capitolele, inclusiv la nivel de limbaj. Altceva își propune să facă Mihăieș prin această analiză a erotismului lui Molly și anume să descompună cutumele epocii și să le așeze în relație directă cu personajul, astfel încât ea să nu-și piardă nici o clipă nota de subiectivism. Molly e unică în tăcerea ei, iar despre această tăcere Mihăieș vorbește îndelung, ce paradox pe placul lui Joyce.
Monologul lui Molly Bloom are 42 de pagini și e pe cât de lipsit de orice regulă de scriere sau gramaticală, pe atât de personal. Un monolog din care, iată, s-a născut un demers exegetic în sine.
Dincolo de studiile de literatură comparată, de analizele lingvistice de sine-stătătoare, o găsim pe Molly. Cea care în singurătatea ei are o lume întreagă la picioare. Ar fi fost nedrept ca Leopold să nu aibă o parteneră pe măsură, nu s-ar fi justificat nicidecum refacerea călătoriei lui Ulise de către Joyce.
Devine din acest punct de vedere meritoriu și efortul exegetic al lui Mircea Mihăieș, care mută discuția de pe hermeneutica textului pe cea a personajului. De ce face asta și cu ce efort – rămâne de apreciat de fiecare cititor în parte. Aici este pariul (câștigat, din punctul meu de vedere) criticului: să scoată din umbră un personaj ca Molly, în timp ce face o imersiune profundă într-un spațiu și o epocă ce ne par, dintr-odată, foarte necunoscute.
Experiențele reale cer sacrificii
Notele de lectură s-au succedat după cum au vrut ele, după chipul și asemănarea lecturii în sine a volumului. Nu știu câți cititori a reușit să doboare O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei, dar știu sigur că cei care au terminat călătoria sunt învingători. S-au scuturat de niște prejudecăți, au învățat sau și-au adus aminte că experiențele reale, ziditoare, sunt pe alocuri dureroase și cer sacrificii (timpul, cel atât de prețios, devine coordonată esențială atunci când îți propui să citești cu și despre Molly Bloom). M-a tentat, la un moment dat, să fac o trecere în revistă a fiecărui capitol în parte; am abandonat ideea, ar fi fost nedrept față de Mircea Mihăieș. Călătoria exegetică la care ne invită acesta n-are nimic în comun cu o planificare pe timpi și borne, dar are în schimb ceva (mai mult) din odiseea lui Ulise. Și a lui Joyce, deopotrivă.
„Hamlet lipsit de prejudecăți, ea ține în mână nu tigva lui Yorick, ci craniul în care palpită straturile de adâncime, insondabile și exorbitante, ale unui roman căruia îi sporește semnificațiile, rostul, consistența, ascunzișurile și misterul.“ (Mircea Mihăieș)