Concertul Arctic Monkeys de la Summer Well de acum doi ani a fost unul memorabil. Totuși, chiar cu Florence + The Machine headliner, anul trecut am ales să întrerup tradiția de a merge în al doilea weekend din august la festivalul meu preferat din România. Anul acesta, line-up-ul se arăta chiar mai puțin interesant, oarecum.
Pe Nothing But Thieves îi mai văzusem de două ori, tot la Summer Well. Royal Blood îmi plac din ce am auzit la radio, însă nu ascultasem vreun album complet până să fac drumul cu mașina spre București. N-am fost niciodată fan Two Door Cinema Club, deși le-am mai fredonat cântecele celebre. Iar Keane… Keane, pe care i-am întâlnit în 2012, în lobby-ul hotelului din Bilbao, unde cu greu am mai găsit o cameră pentru BBK Festival, la care cântau și ei, îmi aminteau de prima tinerețe, cu piesele de pe Hopes and Fears, albumul de debut lansat acum 20 de ani: Somewhere Only We Know, She Has No Time sau Bedshaped.
Pe lângă trupele menționate, afișul conținea și câteva nume interesante, atât din străinătate, cât și din România, pe care aș fi fost curios să le văd live.
Vineri, 9 august
Mi-ar fi plăcut să ajung mai devreme, să fi prins Zimmer90 la scena principală, un duo masculin indie pop din Germania care au devenit foarte populari pe TikTok, după ce piesele lor nostalgice (What Love Is, Summer Rain etc.) au fost folosite drept coloană sonoră pentru tot felul de videouri de călătorie. Poate și pe Joesef, un cântăreț scoțian care a atras atenția după ce albumul său de debut, Does It Make You Feel Good?, a fost nominalizat pentru Albumul Anului în Scoția. Dintre trupele românești, aș fi vrut să văd proiectul K Not K și DJ Set-ul Corinei Sucarov, vocalista formației +SHE+.
Din diverse motive care țin de logistică (deși accesul seara a fost ușor), am ajuns abia la finalul concertului Mojave Grey. Îmi amintesc că, pe playlistul creat de organizatorii festivalului pe Spotify, tot săream peste piesele lor, care mi se păreau că sună a muzică de club cu solouri de chitară. Am rămas la aceeași opinie și după ce am văzut cum au cerut publicului să cânte cu ei pe prima piesă de pe albumul de debut, cu promisiunea că, dacă înregistrarea iese bine, o vor păstra. La final au făcut o surpriză frumoasă cu un cover electro după Dream On, hitul Aerosmith din 1973.
De la scena principală, mă uit în program și vreau să ajung la scena Sunset, unde deja începuseră să cânte românii de la Kadjavsi. Cum nu reușeam să-mi dau seama unde era poziționată scena respectivă pe aplicația festivalului, am pus acest lucru pe seama oboselii și am început să întreb diverse persoane care păreau că ar putea avea răspunsul pe care-l căutam: o domnișoară care făcea promo la țigări, un barman, un agent de securitate. Nimeni nu știa nimic. Ok, am zis să încerc la alți participanți: nimeni nu putea să-mi indice direcția. Într-un final, cineva mi-a spus că ar putea să fie dincolo de unul dintre cele două poduri amenajate peste lac.
La scena Sunset, câteva sute de oameni se uitau la cei șase membri care cântau un fel de pop-rock, cu vioară și o domnișoara la chitară bas. Vocalistul Nikita Dembinski are carismă și voce care sună foarte bine în engleză. Dacă n-ai ști că sunt români, nici nu ți-ai da seama. Chiar merită căutați și ascultați.
La un moment dat, am primit notificare prin aplicația festivalului pentru a mă îndrepta spre #unlockwonder area, dar – supriză! – nu am găsit-o pe hartă. Semnalizarea chiar este o problemă a festivalului, iar de data asta n-a mai fost nevoie să confirm acest lucru cu cei din jur.
Cum la ora 23.00 intrau pe scenă Nothing But Thieves, m-am îndreptat din nou spre scena principală. Nu suficient de repede însă, astfel am fost nevoit să mă mulțumesc cu un loc aproape de jumătatea zonei din fața scenei, zonă care devine din ce în ce mai neîncăpătoare de la an la an. De altfel, festivalul e din ce în ce mai frecventat. Aglomerarea e mai degrabă îmbucurătoare pentru organizatori, ceva mai incomodă pentru participanții care au prins și ediții mai lejere. Dar, hei, avem în fiecare an formații bune, așa că să nu fim cârcotași!
I-am descoperit pe Nothing But Thieves tot la Summer Well, în 2017, când am fost pur și simplu fermecat de vocea solistului. Fiind atât de înaltă și oarecum androgină, mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că e bărbat. Acum, în 2024, nu m-am mai conectat la fel. Nici cel mai recent album nu-mi place la fel de mult, nici prestația lor nu a fost la fel de convingătoare, deși e posibil ca fanii să spună altceva. Abia la Sorry, a 13-a piesă din setlist, publicul s-a activat cu adevărat și a cântat câteva versuri. Apogeul concertului a venit la miezul nopții, când am auzit cu toții un foarte bun cover după Where is my Mind (The Pixies). A urmat imediat Amsterdam, care a electrizat atmosfera. La 15 minute după miezul nopții, după ultima piesă, lumea din jurul meu a plecat, fără să mai ceară bis.
P.S. Anul acesta, mai ales din zona în care stăteam, am fost deranjat de luminile orizontale de pe scenă. Poziționate neinspirat, aveau momente în care pur și simplu te orbeau și te făceau să-ți muți privirea în lateral.
Sâmbătă, 10 august
Dacă Teezo Touchdown, un rapper american, nu e pe gustul meu și n-a fost nici o pierdere că nu l-am prins, mi-aș fi dorit mult să ajung să văd, la scena principală, Grandson, proiectul unui americano-canadian, Jordan Edward Benjamin, care abordează mai multe stiluri din zona indie/ electro/ hip-hop. Hitul lui este Blood // Water, pe care îl recomand ca piesă de introducere în muzica sa. Dintre artiștii români, i-am ratat pe Andrei Irimia, +SHE+ sau LVX Machina.
Son Mieux, care cântau la scena principală atunci când am ajuns, sunt o trupă de indie pop (mai spre pop decât indie) formată din șapte olandezi din Haga. Aranjamentele lor orchestrale sunt elaborate, dansabile, în stilul anilor ’70, iar cel mai cunoscut cântec al lor, cu care au dominat topurile din țara natală în vara lui 2022, se numește Multicolor. Ceva drăguț, inofensiv, de care uiți ușor.
Am plecat destul de repede spre scena Sunset, unde la ora 22.30 începuse să cânte Tommy Cash. Acesta este un personaj cu adevărat pitoresc: rapper estonian, născut în ’91, anul în care se destrăma Uniunea Sovietică, e fan Kanye West și are versuri și videoclipuri foarte provocatoare. Când am ajuns la fața locului, tocmai apăruse o problemă tehnică, ceea ce explica liniștea de la o scenă care, spre deosebire de ziua anterioară, avea un număr de oameni la fel de mare ca cel din fața scenei principale. Incidentul a fost rezolvat rapid, spre urletele de bucurie ale celor prezenți, care au fost imediat îndemnați de rapperul cu influențe estice să cânte refrenul unuia dintre hiturile sale, compus din doar două cuvinte: ass, tities. Închei prezentarea acestui artist, care cântă rap (neironic), cu niște versuri dintr-o piesă intitulată Dostoyevsky: „Gopnik on the streets,/ Dostoyevsky on the sheets/ Kanye East with my words“.
Am lăsat fanii să exulte în continuare la show-ul lui Tommy Cash și am mers să-mi iau ceva de băut. Ca de obicei, foarte multe opțiuni în zona de mâncare și băutură, plus o groază de branduri, de la supermarketuri la mașini sau telefonie, care făceau activări. Parcă în alți ani se punea mai mult accent pe creativitate și era o concurență între echipele de marketing, care vine cu oferte mai atractive și, de ce nu, inovative. Acum contractul pare formulat mai clar, pe față: noi, brandurile, facem posibil – prin banii pe care îi investim – un festival mai atractiv ca line-up, voi trebuie să înțelegeți că nu puteți scăpa nici aici, la un eveniment cu muzică mai puțin comercială, de prezența și chemările noastre.
În zona de cinema, câteva zeci de oameni stăteau pe beanbags și se uitau la Dune. Nu departe, o altă zonă, numită Theatre, găzduia o trupă de asiatice îmbrăcate în negru care dansau grațios. Am încercat din nou să aflu informații din aplicație sau de la oamenii din jur, dar nimeni nu știa nimic. A doua zi, am întrebat la intrare, la zona de presă, de unde pot afla aceste detalii, dar un supervizor a recunoscut că sunt probleme cu aplicația. Am plecat de acolo liniștit că n-am devenit brusc analfabet digital și, în mod obiectiv, chiar nu aveam unde găsi informațiile respective.
Repede înapoi către scena principală, unde urma să cânte Royal Blood. Cu un minut înainte de ora anunțată, sute de tineri din fața scenei au început să strige numele formației. Gata, au intrat! Nu îți vine să crezi că doar un toboșar și un basist pot crea un sunet atât de amplu. În primul rând, când am auzit piesele la radio, eram convins că există și un distors de chitară folosit pe fiecare compoziție. Eronat! Am numărat de mai multe ori câte corzi erau pe chitara vocalistului, și de fiecare dată mi-au ieșit doar patru. Impresionant ce poate face cu basul! La fel și toboșarul, care contribuie din plin la sunetul specific, puternic, plin și în același timp destul de brut. Doar la una-două piese a mai apărut pe scenă un al treilea muzician care a folosit un sintetizator. Inevitabil, apare o anumite repetitivitate după ce asculți patru-cinci piese, dar, per total, concertul a fost foarte bun. Recunosc că l-am văzut sprijinit de un copac dinspre partea din dreapta a scenei și sunt recunoscător pentru cadrul natural care oferă și astfel de opțiuni celor care încep să resimtă dureri musculare după mai multe ore de stat în picioare și plimbat între scene.
Duminică, 11 august
Stone
La ora 18.15 m-am așezat la coada de acces, la 18.30 abia eram în zona dinainte de intrarea în domeniu și abia la 18.40 am trecut de ultimul punct de control. Coada la femei era imensă, în timp ce la bărbați se trecea foarte ușor. Am cerut explicații de ce nu sunt deschise mai multe culoare pentru femei, iar cineva mi-a arătat echipajele de jandarmi care țineau ca efectuarea controlului corporal să fie foarte scrupuloasă, în căutarea posibilelor substanțe interzise.
Am ajuns, într-un final, în fața scenei principale, unde voiam să văd o altă trupă pe care o remarcasem în playlistul festivalului de pe Spotify: Stone, formată din patru puști din Liverpool. Pe ultima piesă, Leave It Out, vocalul și-a dat jos tricoul, a coborât și a început să alerge prin fața scenei, spre deliciul fanelor și uimirea celor de la BGS. Contagioasă energia lor brută. Bonus: comunicarea excelentă cu publicul, sound plin și fresh. Au subliniat că se bazează mult pe comunitate și au mulțumit celor câteva sute de oameni din fața scenei (în total erau câteva mii deja, doar că majoritatea stăteau pe pături, în iarbă).
De curiozitate, am mers iar spre scena Sunset. La ora 19.00 deja erau câteva mii de oameni la scena secundară unde Paulina cânta manele, muzică lăutărească combinată cu tot felul de alte stiluri, într-un fusion inedit, cu chitară, bas (tot o basistă, ca la Stone) și baterie. Adolescenții și chiar milenialii știau pe de rost versurile hiturilor ei. Însă dacă la Coldplay nu aveai unde să pleci, la Summer Well a fost foarte simplu să mă mut la altă scenă atunci când mi-am dat seama că ce aud nu e pe gustul meu. Înțeleg goana după diversificarea audiențelor, dar chiar era nevoie de pseudo-manele și la Summer Well?
Paulina
Cum stăteam liniștit la una dintre zonele de food court și îmi reîncărcam bateriile pentru restul serii, am auzit un val de urale. De fapt, istericale. Următoarele valuri similare mi-au arătat că nu mi s-a năzărit, așa că am mers spre locul de unde veneau: scena principală. Puștoaicele din primele rânduri păreau total fermecate de vocalistul de la Joker Out, din moment ce învățaseră cuvintele cântecelor, în slovenă. La un moment dat, vocalul s-a lăudat că a vorbit în patru limbi pe scenă, apoi a îndemnat publicul să spună „I like you“ în japoneză – „sukidesu“.
M-am întors la scena Sunset, să văd ce poate Rareș. La un moment dat povestea cum, la un concert, a apucat să prindă corzile pe care chitaristul trupei respective le rupsese. Foarte emoționat, anunță că „acea formație e acum pe scenă“. Mi-au trecut prin minte rapid o serie de trupe legendare românești. Rareș prezintă, entuziasmat, Kryptonite Sparks, cu care cântă Și golanii beau ceai. Mi-am luat un long drink și am plecat spre scena principală, unde urma să cânte Two Door Cinema Club… Spre surprinderea mea, în fața scenei era mai lejer decât m-aș fi așteptat. Trupa a intrat foarte bine din start, activând mulțimea fără o perioadă de încălzire. La 28 de grade la ora concertului, 21.30, vocalul (care seamănă puțin cu scriitorul și antropologul Cătălin Pavel) a cântat îmbrăcat într-un costum în culoarea oului de rață. La a treia piesă a căzut sunetul vreo 60 de secunde. Era ciudat să auzi bateria fără amplificare, dar formația nu-și dădea seama pentru că muzicienii aveau sunetul din mixer în căștile in-ear (unul dintre dezavantajele folosirii acestui sistem în detrimentul monitoarelor de scenă). Totul a revenit repede la normal și acest performance involuntar a fost repede dat uitării.
„Suntem dintr-un mic sat din Irlanda, dar ne bucurăm că am ajuns pentru prima dată în România, ne place să descoperim locuri noi“. Vocalistul Alex Trimble a părut foarte rigid, nu a comunicat aproape deloc cu publicul. A fost însă suplinit de basist, singurul dintre membrii formației mai entuziast, care s-a și urcat de vreo două ori pe setul de tobe, riscând o accidentare. Au încheiat concertul cu cel mai cunoscut cântec, dar și cu două minute înainte de ora pe care o aveau alocată. Cu toate astea, până în acel moment mi s-a părut cel mai bun concert.
În pauză, am mers să caut un loc unde să stau jos, ocazie cu are am nimerit la Summer Brawl. Acolo am descoperit o altă lume, un univers alternativ. La concurență cu concertele, adolescenții joacă jocuri pe telefon, comentate și urmărite de pe ecran mare de un public de câteva zeci de oameni. M-am ridicat să plec spre scena principală, nu înainte de a mă bucura că în liceu și facultate, când mergeam la concerte, nu stătea nimeni pe telefon (mai ales că nu aveau camere foto).
Încă de la primele acorduri mi-am dat seama că eram martor la cel mai bun concert: veteranii de la Keane. Vocalistul, în formă de zile mari, a transmis constant energie, a comunicat cu publicul, l-a implicat să cânte, să bată din palme, a evidențiat zonele din care vocea mulțimii se auzea cel mai bine. A menționat că sunt în București de 24 de ore, le place orașul, chiar dacă e prea cald pentru niște englezi. Nu s-a putut abține și s-a minunat de câtă lume fumează, venind dintr-o societate unde se discută despre interzicerea fumatului la terase. Apoi a invitat publicul să-și descopere Freddie Mercury-ul interior, iar răspunsul a fost peste așteptări. Chiar am ascultat și eu, înmărmurit, cât de bine suna corul de români amestecați cu străinii care stau în București sau care veniseră special pentru festival. „Amazing!“, a tot repetat și el, adăugând în glumă că unii se pot alătura formației.
Din când în când, aruncam câte un ochi la persoanele din jurul meu. Mulți de vârsta mea sau chiar mai în etate, o doamnă din dreapta care se apropia de 60 de ani știa versurile pe de rost, o alta, din stânga, în jur de 40, părea într-o transă pe care o întrerupea din când în când să filmeze câteva minute. Făcea asta pentru a arhiva amintirile cu o trupă pe care o uitasem și nu am apreciat-o niciodată așa cum am fost „obligat“ de ce au reușit să transmită celor câteva zeci de mii de oameni prezenți. Mulți dintre ei au plecat duminică noapte de la Buftea cu sufletele mai ușoare, după ce și-au căutat propriul Freddie sau s-au mulțumit doar să-l asculte pe Tom Chaplin, lunganul de pe scenă, care nu l-ar fi făcut deloc de rușine pe regretatul vocalist Queen.
Galerie foto
