Dar cind numele tau a intrat in istoria ultimelor decenii, mai conteaza calitatea? Conteaza, da! Refuz sa cred ca la mijloc sint doar chestiuni financiare, desi nu m-ar mira sa aflu ca asta e, ca de obicei, la englezi…
Nu tot astfel s-a pus problema in cazul concertului editat sub titlul A Night Of Blistering Blues. Protagonist e B.B. King, legenda vie a unei Americi spargatoare de granite & cutume. (Ultima, dar nu cea de pe urma, e asta cu primul presedinte negru!) Circumferinta impresionanta a pintecului „Regelui” m-a impins la jocul de cuvinte blister = basica. Sigur ca-n engleza formularea e o metafora. Profit de ocazie ca sa fac aici o reverenta bunicului meu, a carui porecla definea dimensiunea stomacului, nu talentul muzical. Nu-mi amintesc sa-l fi auzit cintind vreodata pe acel om impunator, adevarat urias de doi metri inaltime si 120 kg in perioadele de post alimentar. Tatal lui, strabunicul meu, era insa interpret renumit la fluier si ocarina. Nu mai cobor pe linia neamului, ca precis ajung la te miri ce Orfeu sau Pan…
La 15 aprilie 1987, in Ebony Showcase Theater din Los Angeles, B.B. King ii avea invitati pe Gladys Knight, Etta James, Chaka Khan, Albert King, Eric Clapton, Paul Butterfield, Dr. John, Stevie Ray Vaughan, Phil Collins si Billy Ocean. Ratiunea „retetei” nu pare a fi alta decit comerciala. Dar comercialul ramine total pe dinafara, cind atmosfera e propice spectacolului si naste comuniunea. Totul e ca-ntr-o reuniune familiala. Artistii se simt in elementul lor, inhibitia cunoscuta ca frica de scena cade, scena nu-i decit podeaua unui club mai mare, spectatorii stau la mese, cu ceva de baut la indemina si cu multa dragoste fata de genul muzical ascultat. Nu e un concert tip eveniment, nu e facut fiindca asa stipuleaza contractul. Sau poate ca e, dar cine-l ia-n seama? De la un punct incolo, toti acesti oameni carora li se spune bluesmeni uita de circumstantele exterioare si-si libereaza firea cea buna, anihilind fierea sau grasimea trupeasca. A se urmari duetul Etta James – Dr. John, in I’d Rather Go Blind sau gestica lui B.B. King in momentele cind Eric Clapton improvizeaza stralucit la chitara… Si daca ochiul obisnuit cu spectacolele poate sa vada distonantele (Chaka) sau figuratia (Collins), inima care se umple cu blues devine o… basica, si pluteste in zone ce nu par sa tina de imparatia lumii acesteia, cum ar fi scris Alejo Carpentier…
Aceasta e senzatia care te cuprinde la ascultarea ultimului disc semnat de B.B. King – One Kind Favor (Geffen, 2008). Oricite necazuri ti-ar cotropi mintea si sufletul, daca a mai ramas ceva din puterea de regenerare si din motivatie, muzica lui B.B. King aprinde scinteia. El insusi, aflat la o virsta cind intrevede lumina ce-l asteapta dincolo de lume, putea sa cada intr-o jeluiala jenanta si lipsita de finalitate. In loc de asta, King se intoarce catre idolii tineretilor sale, de la care preia piese standard ale genului, si le cinta in stilul personal, pentru care nu mai caut adjective. Sa scriu oare ca e un stil… basicos? Suna aiurea in romana, dar nu de-aia cinta B.B. in engleza…