„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Baba Iaga a făcut un ou de Dubravka Ugrešić, traducere din limba croată și note de Octavia Nedelcu, în curs de apariție în colecția Biblioteca Polirom, seria Actual.
— FRAGMENT —
— Așadar, mâine se încheie povestea noastră…, a spus ea ușor ironic.
Propoziția a sunat ca un pahar crăpat. A folosit expresia în bulgară našijat s tebe roman („povestea noastră-i un roman“). Aceeași expresie există și în rusă. Cuvântul roman are două semnificații: specie literară și relație de dragoste sau aventură amoroasă. Expresia imati s nekim roman însemna „a fi într-o relație“, „a fi îndrăgostit“. Era o stângăcie din partea ei, voise să facă un joc de cuvinte, valorificând ironic ambele sensuri, sau poate că, cine știe, sperase pur și simplu să spună ceva amuzant. Toate astea puteam să le înțeleg și nu mă deranjaseră implicațiile semantice. Altceva însă îmi zgâriase auzul. Tonul cu care o spusese. Ding-ding-ding-dong! Tonul acela…
Așa suna foamea. Am recunoscut acel soi de foame. Era foamea de afecțiune care, ca un magnet, se lipea de o foame de afecțiune identică și se hrănea cu ea; foame de atenție care atrăgea o foame de atenție identică; foamea oarbă care căuta să fie condusă de un orb, o foame oloagă care-și căuta sprijin într-un olog, foamea surdomutului care șoptea cuvinte de alint unui alt surdomut.
Absolut întâmplător, Aba pusese degetul pe rană: da, era o copilă bătrână. Se născuse cu un stigmat invizibil de copil neiubit pe frunte. La urma urmei, nu avea nici o importanță dacă fusese sau nu iubită, dacă avea să fie sau nu iubită; foamea se născuse odată cu ea, și odată cu ea avea să dispară. Puține lucruri puteau potoli acea foame, mulți încercaseră, dar în zadar. Poate cu o astfel de foame, nu cu una reală fusese pedepsit și miticul Erysichthon, care sfârșise rozându-și propriile oase?
Aba a găsit din prima clipă un limbaj comun, secret, cu mama. Poate că erau făcute din același material și s-au recunoscut fără măcar să-și dea seama. Le-a legat aceeași frică de dispariție, aceeași dorință inconștientă de a lăsa ceva în urmă, de a-și pune numele pe hartă. De aceea nu alegeau nici mijloacele, nici harta, putea fi pielea propriilor copii sau mâna unui necunoscut… Nu era vina și nici greșeala lor. Ca și cum, la naștere, o zână rea le-ar fi pus pe cap o căiță care să le facă invizibile, o tichie care să le facă nevăzute. Senzația că erau invizibile acționa ca acidul gastric, nefăcând altceva decât să le ațâțe foamea. Acea foame nu putea fi potolită de nimic, nici de o lupă uriașă, nici de un reflector puternic, nici de o atenție sporită. Foamea scâncea în stomac ca un câine părăsit. Era o foame rafinată, vorace, care știa să refuze cu demnitate hrana, o foame șireată, care nu se lăsa descoperită, o foame temătoare, care nu se încumeta să ridice mâna asupra sa, o foame mincinoasă și prefăcută, care știa să-și transforme scâncetul în cântec de sirenă și își lăsa balele peste tot…
M-am uitat cu atenție la ea. Un chip blând, umbrit de melancolie, care îi stârnea brusc privitorului un sentiment de vinovăție. Face tot ce poate să fie iubită de alții. Își iubește părinții, dacă îi are, prietenii pe care cu siguranță îi are. E cea care nu uită niciodată zilele de naștere ale celorlalți, e cea care trimite scrisorele politicoase, ilustrate și e-mailuri, e cea care va ridica prima receptorul să formeze un număr. Niciodată n-a făcut rău nimănui; n-a tras niciodată vreun picior cuiva; n-a copiat niciodată la școală, întotdeauna a fost o elevă și o studentă bună; îi ajuta pe ceilalți; niciodată sau aproape niciodată n-a mințit; întotdeauna a fost amabilă cu toată lumea; și întotdeauna, în această negociere de sentimente, a simțit că e o perdantă. Mă observa. O interesa cum funcționa mecanismul ceasului meu, iar de dragul de-a afla era în stare să sfărâme ceasul. Cum se făcea că toate ceasurile de pe lume ticăiau eficient și corect, numai al ei nu?!
Am hrănit prea multă vreme foamea mamei, am recunoscut scâncetul. De altfel, nu serveam și în clipa asta uneia de bedel, iar celeilalte de posibil dumicat? Da, dragostea se află pe țărmul celălalt al unei mări întinse. Acolo e un stejar înalt, în stejar e un cufăr, în cufăr e un iepure, în iepure e o rață, în rață e un ou… Iar oul, ca să poată porni mecanismul sentimentelor, trebuie mâncat.
Când s-a crăpat de ziuă, vremea era liniștită și sumbră. De la recepționeră am aflat că furtuna din seara trecută făcuse pagube mari: avariase rețeaua de electricitate, multe case rămăseseră fără acoperiș, câteva drumuri locale fuseseră blocate…
Am rămas fermă în decizia de a nu mai rămâne. Autobuzul de după-amiază pleca la patru și jumătate.
— Tu ai putea să rămâi, dacă vrei, am spus. Să petreci câteva zile cu verișoara ta, am adăugat cu precauție.
— Nu, oricum nu ne-am văzut de ani de zile…
Rostise vorbele alea fără nici un efort. Nu mai era nevoie să pretindă că venise pentru verișoara ei.
— Eu mă duc… Merg să caut strada pe care au locuit bunicii mei…
— Vin și eu cu tine…, a spus ea și în voce îi răsuna hotărârea copilului.
— Nu…, am răspuns eu.
A strâns din buze ca și cum s-ar fi simțit puțin jignită. Cu atât mai mult cu cât era evident că vom sări de data asta peste cafeaua noastră de dimineață. Ne-am despărțit în fața hotelului, stabilind să ne revedem la ora trei. Nu am întrebat-o ce va face ea.
— Prijatno snimane! a strigat în urma mea, cu tonul copilului părăsit.
Poate că în bulgară acea urare era banală, dar mie mi-a zgâriat din nou auzul. Have a nice snapshotting?!
Am simțit brusc o ușurare. Mi se părea că abia acum – când m-am eliberat în sfârșit de prezența Abei – am ajuns la Varna. Am pornit pe strada Vladislav Varnenčik (oare pe vremuri tot așa se numea?), încercând să-mi smulg din minte o amintire vie. Pe drumul acela mergeam la plaja din oraș și mă întorceam bronzată și obosită, târându-mi picioarele pe asfaltul încins.
Totuși, nu recunoșteam decât poșta mare, restul era confuz. Bunicii locuiau pe strada Dospat, una dintre străduțele care coteau la stânga. Pe vremuri, bunicii aveau o casă cu grădină lângă lac. Mama și-a petrecut în casa aceea copilăria și prima tinerețe. Pe lac se afla o stație de cale ferată, spirka, unde lucra bunicul. Mama își aducea aminte cu multă duioșie de acea spirka. În serile de vară, în haltă se adunau copiii din împrejurimi. Na spirkata smo se okupljali uvečer, kad svi vlakovi prođu… („La gară ne adunam seara, după ce treceau toate trenurile…“). Am reținut această frază – uvečer, kad svi vlakovi prođu – probabil pentru că o repeta. După ce mi-am însușit-o am colorat imaginea cu propriile mele culori. Amurgul, licuricii, stația abandonată, șinele calde care lucesc în întuneric, orăcăitul broaștelor, luna pe cer – și inima tânără și mare a mamei bătând emoționată…
Acum mă întrebam de ce n-am fost niciodată să vedem gara veche și fosta lor casă, deși veneam la bunici deseori?! Când a ieșit bunicul la pensie, el și bunica s-au mutat în școala unde lucrau ca administratori. Locuiau într-o căsuță din curtea școlii. Căsuța avea doar două camere, dar curtea era imensă și o parte din ea acoperită, astfel că vara stăteam afară, chiar și atunci când ploua. Școala era pustie vara și aveam loc berechet.
Am găsit școala. Poarta era închisă. Nu-mi aminteam de gardul zidit, ridicat probabil între timp. Țineam minte un gard de fier cu gratii. Ușa era vopsită într-o culoare verde urâtă. Pe ea scria cu litere negre Kotelno, sala cazanelor. Am apăsat clanța. Era încuiată. M-am neliniștit. În mine creștea bine cunoscuta mea panică, sentimentul care mă copleșea uneori când nu puteam ieși. Stăteam în fața ușii ca hipnotizată. Ce strâmt mi se părea totul! Acoperișul căsuței lipite de gardul zidit era dărăpănat, peretele exterior crăpat de-a binelea, iar în partea de jos se întindea o pată mare de igrasie. Iar curtea – acea curte largă, însorită, cu un crâmpei mare de cer albastru – ce mult se micșorase! Cum de-am încăput toți atunci? Tata, mama, fratele meu și cu mine? Oare bunicii dormeau la prietenii din căsuța de vizavi în vacanțele noastre de vară? Sau în vreo sală de clasă, pe niște paturi improvizate?
AUTOAREA
Dubravka Ugrešić (1949-2023) s-a născut în Kutina, Iugoslavia. Și-a făcut studiile la Universitatea din Zagreb, având dublă specializare, în limba rusă și în literatură comparată. Vreme de douăzeci de ani a lucrat la Institutul de Teoria Literaturii din cadrul aceleiași universități, urmându-și, de asemenea, cariera de scriitoare. Literatura rusă de avangardă i-a stârnit interesul și, în cadrul unui program editorial internațional, a redescoperit scriitori ruși uitați, a publicat un volum de eseuri despre proza contemporană rusă și diverse traduceri. De-a lungul anilor ’80 a publicat povestiri și romane foarte apreciate de critica literară, printre care Străbătând fluxul conștiinței (1988), distins cu prestigiosul premiu NIN. Din cauza poziției sale critice față de excesele naționalismului din fosta Iugoslavie, în 1991 a devenit victima unei violente campanii de presă, fiind numită „trădătoare“, „inamic public“ și chiar „vrăjitoare“. Hărțuirile îndelungate și ostracizarea din viața publică au determinat-o, în cele din urmă, să părăsească Croația în 1993. A continuat să lucreze la publicații europene și să publice romane și volume de eseuri, printre cele mai cunoscute numărându-se Cultura minciunilor (1995), Muzeul capitulării necondiționate (1997), Cititul interzis (2001), Ministerul durerii (2004), și a fost distinsă cu importante premii literare europene. Cărțile ei au fost traduse în toată lumea, în peste douăzeci de limbi.
Dubravka Ugrešić
CARTEA
Autoarea bestsellerului Ministerul durerii
Roman nominalizat la Man Booker International Prize
Potrivit unui mit slav, Baba Iaga este o vrăjitoare care trăiește într-o casă construită pe picioare de găină și răpește copii mici. În Baba Iaga a făcut un ou, faimoasa scriitoare Dubravka Ugrešić transformă legenda într-o poveste modernă despre feminitate, îmbătrânire, identitate și dragoste. Cu un spirit tăios și o inteligență ascuțită ca bisturiul, Ugrešić împletește poveștile a patru femei care trăiesc în Europa de Est: o scriitoare care îi îndeplinește mamei ei ultima dorință și călătorește în orașul natal al acesteia din Bulgaria, o femeie foarte în vârstă care se trezește în fiecare dimineață sperând ca acea zi să fie ultima pentru ea, o blondă cu sâni imenși, funcționară la un spital, care a renunțat la iubire, și o văduvă în serie, înzestrată cu un talent secret pentru scris. Prin intermediul temerilor și dorințelor femeilor, al zbaterii lor de a nu se pierde în anonimat, Dubravka Ugrešić ne oferă o superbă reimaginare în cheie postmodernă a unui mit străvechi, plină de umanitate și de bucuria de a povesti.
Galerie foto
