A scrie despre trecutul dureros și recent, a alege să te supui unei documentări care scoate la iveală răni care nu se vor vindeca vreodată înseamnă, de la bun început, să te situezi într-un loc aparte ca scriitor, să-ți îndrepți arta către o misiune care nu se sfârșește, în fapt, niciodată. E ceea ce alege, odată cu cea mai nouă carte a sa, Aproape surorile (traducere din limba franceză de Mădălin Roșioru, apărută în colecția Biblioteca Polirom. Actual), Cloé Korman. Scriitoarea merge pe urmele documentelor închise în arhivele prăfuite din instituțiile Franței, acolo unde încă se păstrează dovezi ale unui trecut în care statul a fost o parte din mecanismul cumplit al trimiterii evreilor în lagăre.
Povestea pe care o reconstituie Cloé Korman este a celor trei verișoare ale sale care, din nefericire, nu au reușit să plece împreună cu fetele Kaminsky înainte de ultima razie din Franța, acestea din urmă evadând dintr-un cămin destinat unor false și criminale trieri ale copiilor înainte ca aceștia să fie trimiși la Drancy, lagărul în care se formau mai apoi convoaiele spre Auschwitz. În paralel, regăsim și povestea fetelor Kaminsky, cele care, timp de câteva luni, sunt „aproape surorile“ fetelor Korman.
O supunere criminală
După deportarea părinților în 1942, în Franța ocupată de Germania nazistă, cele trei verișoare de origine evreiască ale scriitoarei sunt trimise temporar în sânul unei familii adoptive. Regimul de la Vichy transformă însă întregul parcurs al tuturor copiilor evrei, rămași fără părinți, într-un mecanism care duce, mai devreme sau mai târziu, la pieire. Prea puțini sunt cei care, cu riscul propriei vieți, îi salvează de la moarte pe câțiva dintre aceștia, sub nume false, cu ajutorul unor călăuze sau prin trimiterea în cadrul unor instituții religioase și sub noi identități.
Cloé Korman le spune povestea, pas cu pas, în timp ce arată cu degetul, din postura celei care știe că vocea sa se poate face auzită astăzi fără opreliști și, mai ales, din postura de mamă, către cei care se fac încă vinovați de o supunere criminală: „Dacă ar fi să extrag o singură morală din toate astea, să le-o transmit copiilor sau oricărui prieten a cărui viață mi-e la fel de dragă ca a mea, ar fi să conștientizeze măsura minciunilor putrede de care e capabil un stat, până la a-i asasina pe cei aflați sub protecția lui, cu conștiința împăcată autorizată de ștampilele comisarilor și respectabilitatea semnăturilor subprefecților care au onoarea de a li se adresa prefectului lor, sau a prefecților care înaintează ministrului liste cu nume de copii“.
Din prezent, Cloé Korman țintește către crudul adevăr. Urzelile înfiorătoare ale celor care au contribuit la sfârșitul tragic a zeci de mii de adulți și copii fac parte dintr-o societate care nu și-a mărturisit pe deplin vina. Amărăciunea pe care o încearcă transpare dincolo de rânduri, scrie cu dorința de a nu ne lăsa să uităm, fluctuează constant între temerile din prezent și durerea unui trecut spre care privește, cu conștiința celui care știe că scrisul e ceea ce are la îndemână pentru a nu lăsa trecutul să se piardă înghițit de nepăsarea voită a celor care astfel nu fac decât să riște o repetare a istoriei.
Cu „sentimentul că trăim într-un hățiș de posibilități oribile și stranii“, cu dedicarea unei mame care nu are de ales decât să spere într-un viitor mai luminos, ambivalența emoțiilor care o conduc pe Cloé Korman de-a lungul anchetei sale transformă cartea în una dintre cele mai originale scrise, în vreme ce autorul a mers pe firul documentelor păstrate. Nu uită să amintească de felul în care instituțiile statului francez au fost părtașe de-a lungul anilor de ocupație, nu uită să sublinieze și să ne amintească astfel de posibilul care, dacă nu suntem atenți, se poate întoarce într-un chip diferit, dar la fel de cumplit. Iar cartea pe care o semnează, obligatorie ca lectură și mai mult decât necesară în societatea modernă, e un omagiu adus tuturor copiilor care au pierit la sânul unei țări care ar fi trebuit să-i salveze: „În așteptarea unui răspuns limpede de la comandamentul german, Franța a fost tribuna unei dezbateri pentru a se stabili dacă e mai bine să-i deporteze pe copii cu tot cu părinții lor sau să-i cruțe despărțind familiile, sfârșind prin a-i deporta pe părinți, apoi pe copii, separat. Din Beaune-la-Rolande și Pithiviers, în a doua jumătate a lunii iulie, 1942, câtă vreme dezbaterea a fost în desfășurare, copiilor le-au fost răpiți tații și mamele“. Ne simțim purtați de mână de cea care, cu răbdare și infinită duioșie, se oprește asupra unor momente pe care le desprinde din mici scrisori păstrate și recuperate, din fragile mărturii ale unei speranțe care nu pierea niciodată: erau speranțele celor șase fetițe, plimbate dintr-un cămin în altul, despărțite pentru a fi din nou reunite înainte de despărțirea finală. Dacă fetele Kaminsky reușesc să evadeze, cele trei surori Korman cad pradă celei din urmă razii pusă la cale de criminalul de război Alois Brunner, în vreme ce începuse deja eliberarea Franței. Însă cruzimea infinită și complicii lui au trimis la moarte alte mii de copii.
Cloé Korman nu iartă
Cloé Korman
Barăcile în care stau la un moment dat „aproape surorile“, fetițele Andree, Jeanne, Mireille, Rose, Jacqueline și Henriette, sunt dovezi care azi au pierit, construite tocmai pentru ca dovezile să poată fi ascunse, suficient de fragile încât să poată fi distruse sau transformate și pentru ca istoria recentă să poată fi negată: „Trântite doar pe o dală de beton, plutesc deasupra pământului pe care fusese un teren de fotbal. Clădiri-de-jucărie ce pot fi mutate pe-o machetă sau scoase câteva ore și pitite într-o ladă de jucării, să nu încurce locul – dovadă, le-au fost vândute la licitație agricultorilor locali. Clădiri făcute să dispară, precum cele și cei adăpostiți în ele“.
Însă Cloé Korman atrage din nou atenția, nu-i iartă, prin scrisul său, pe cei care au fost complici, pe cei care ar fi putut salva viețile verișoarelor sale și pe cele ale tuturor care au pierit. Leagă, într-un mod remarcabil, trecutul recent de prezent, observă cum transformările au fost făcute pentru a acoperi urmele faptelor, cum cei care au vrut să dea totul uitării au mers imediat mai departe, pregătiți să revină în mijlocul societății care pe ei nu-i trădase: „Centrele UGIF sunt foste adăposturi, aziluri, orfelinate, case de bătrâni, spitale sau școli, toate locuri destinate educației și îngrijirilor, care s-au întors împotriva celor adă-postiți acolo.
În privința copiilor, această funcție este și mai perfidă: ei n-ar fi avut nevoie de protecție dacă nu le-ar fi fost răpiți părinții. Sistemul care-i protejează este același care i-a lăsat orfani. Cât despre aducerea lor la un loc, nimic mai primejdios, mai paradoxal decât ideea de a le veni în ajutor“.
Străzile unei țări întregi se schimbă, Parisul capătă un chip nou, fațadele clădirilor nu-și mai pot ascunde poveștile în spatele zidurilor. Adevărul se strecoară dinspre fiecare alee, bucuriile scurte și trecute ale celor care credeau că sunt la adăpost lasă loc istoriei care-și trimite din nou undele către cei care au uitat sau nu au vrut să știe.
Cloé Korman aduce, în mijlocul societății contemporane, o carte peste care nu avem voie să trecem cu vederea.
Dincolo de adevărul care trebuie păstrat și protejat de trecerea timpului, tot ceea ce recuperează în scris Korman, în urma anchetei sale, se adaugă memoriei colective și vorbește unei lumi întregi despre greșelile din trecut, dar și despre cele pe care continuăm să le facem în prezent.
Galerie foto
