Am avut o vară plină, am fost la Campionatul European de Fotbal în Germania, dar și la Jocurile Olimpice de la Paris. Am supraviețuit acestui maraton, deși nu mai sunt de mult un tânăr reporter.
Și am citit și recitit. Am citit Lumea de ieri, de Stefan Zweig, fiindcă am aceeași nostalgie după Imperiul Habsburgic, la a cărui trecere în neființă s-a încheiat o mare istorie.
Am citit Femeia în roșu, de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș. Pentru că am fost la Timișoara și nu puteam să mă întorc la Timișoara (care arată foarte bine) fără să mă întorc la această carte de referință din istoria literaturii române (încă recente).
Și, pentru că am ajuns la Timișoara, am citit un poet tânăr – Alexandru Higyed, cu volumul său de debut, nimic personal (publicat la Casa de Pariuri Literare). Cred în destinul de poet al tânărului Higyed, a fost o lectură care m-a încântat.
Și, tot pentru că am ajuns la Timișoara, am citit și cea mai recentă dintre cărțile lui Robert Șerban, Aproape nimic sigur (poeme publicate la Cartier).
Am citit Mercedes-Benz, de Paweł Huelle, fiindcă mi s-a făcut foarte dor de Bohumil Hrabal și voiam ceva hrabalian.
Am citit mult Nabokov (Lolita, Apărarea Lujin, Pnin, Cursuri de literatură, Vorbește, memorie).
I-am citit memoriile lui Patti Smith. Și l-am descoperit pe Javier Marias cu Mâine în bătălie să te gândești la mine și Berta Isla.
Am citit Bine ai venit în America!, de Linda Boström Knausgård. Și Orașul de abur, de Carlos Ruiz Zafón. Și Cine se teme de moarte, de Nnedi Okorafor.
Am citit Sărutul pictat, de Elizabeth Hickey. Mama, de Maxim Gorki. Am citit Citind Lolita în Teheran, de Azar Nafisi. Și Lucruri nespuse, tot de Azar Nafisi. Și Povestea cu elefantul vizirului, de Ivo Andrić. Și Trenul spre Samarkand, de Guzel Iahina. Și Ziua Ajustării, de Chuck Palahniuk.
Am citit Regele alb, de György Dragomán. O găsesc o carte de referință în ce s-a scris după 1989 în spațiul românesc.
Și, pentru că biblioteca unui mare prieten dispărut a rămas la mine, am citit cărțile sale. Am citit cele 111 scrisori din Paris ale lui Lucian Raicu și multe, foarte multe cărți în franceză.
Am început eu însumi să scriu în franceză, cu speranța deloc secretă că într-o zi voi publica la Paris, ca ai mei, ca Panait Istrati, ca Emil Cioran.
Și Inimi la Beijing am citit, acea superbă cronică a Jocurilor Olimpice din China din 2008 (la care și eu am fost), carte de Luminița Paul, Cătălin Tolontan, Marian Ursescu și Cristian Preda.
Dar am făcut mai mult decât să citesc. Am văzut filme.
Pentru că a murit Alain Delon, am revăzut o duzină de filme cu Delon, deloc de duzină, de la Samuraiul la Plein soleil și Piscina. Astfel, mi-am întărit convingerea că era mai bine înainte și că marea frumusețe deja a trecut.
Secolul XXI a continuat să îmi rămână străin și aproape nimic din ce are acesta de oferit nu m-a sedus.
Am călătorit mult. Am văzut pentru prima dată Riga și m-am îndrăgostit de Letonia. M-am cufundat în melancolie, nu în tristețe, cu discurile mele, cu Simon & Garfunkel, cu Nick Cave și Patti Smith și Bob Dylan și Jacques Brel și Nina Simone și, desigur, The Beatles.
Și am trăit până la toamnă, să beau vin, să mănânc pastramă, idealul de fericire în spațiul nostru cultural, ceea ce nu este, la urma urmei, cel mai rău dintre lucrurile care mi s-au întâmplat în această viață.