Sa incepem anul frumos, sa gindim pozitiv. Sa ridem. Mergem sa vedem Yes Man, cel mai recent film cu Jim Carrey, care a avut premiera americana de Craciun. Ce invatam din acest film? Ca in viata trebuie sa nu spunem "nu" celor care ne cer ajutorul, dar mai ales sa invatam sa ne ajutam singuri, deschizindu-ne in fata provocarilor si incercind sa ne indeplinim visele. Pardon, rectific. Trebuie sa incercam sa spunem "da" celor care ne cer ajutorul....
Ati auzit de puterea cuvintelor, da? Stiti deci ca nu e corect si sanatos sa spui „luptam impotriva terorismului” („war on terror”) pentru ca un rau atrage un alt rau. Spunem „da” pacii in loc de „nu” razboiului – exista o intreaga literatura pe tema asta, asociata si cu teoriile despre trezirea constiintei si despre secretul” (vezi si documentarul cu acelasi titlu, The Secret) obtinerii lucrurilor pe care ni le dorim (inclusiv averi!). Dincolo de diseminarea de supermarket a acestor idei – in esenta lor adevarate –, pe care nu pare sa le ia la misto, Peyton Reed vine cu o comedie amuzanta, unde umorul scapara din fiecare pas al intrigii. Carl, un tip divortat de trei ani si cu mari probleme in a-si lua viata in miini si a o duce trei metri mai incolo, da din intimplare (sau nu exista intimplare?) peste un fel de terapie prin „da”. Intra in joc si accepta sa nu mai refuze nimic si pe nimeni. Oricum nu mai are ce pierde. Realizat dupa cartea umoristului scotian Danny Wallace, scenariul inainteaza spontan, dintr-una intr-alta, confirmind pe dedesubt teoria potrivit careia fiecare lucru bun pe care-l faci atrage dupa sine altul, viata construindu-se si cu ajutorul unor coincidente misto care ti se ofera ca bonus pentru ca esti cuminte. Cu Jim Carrey in rolul principal, partida e ca si cistigata. Mai imbatrinit si parca mai trist ca de obicei, Carrey nu se strimba mai mult decit e necesar. Si n-ar avea de ce, traiectul lui se strimba edificator atunci cind spune „nu” in loc de „da”. Desi, in momentul in care afla ca teoria pe care i-o urlase guru-ul Terence Stamp (pocnindu-l si cu microfonul in cap) se dovedeste o improvizatie, scenariul incepe sa se incurce un pic, iar noua prietena a eroului (tonica Zooey Deschanel) se supara regulamentar – asa cum fac fetele in filme –, dar caruta nu schioapata prea mult. Da, Yes Man – Un cuvint poate schimba totul merita!
Changeling
Ca sa nu-l scoatem pe „nu” la inaintare, vom spune ca Changeling/Schimbul lui Clint Eastwood probabil merita sa fie vazut sau, mai clar, ca poate fi evitat. Meritul pentru acest film oricum nu e al acestui Sergiu Nicolaescu yankeu, ci al unui jurnalist american, J. Michael Straczynski. Acesta a descoperit si salvat (inainte ca arhivele primariei din Los Angeles sa fie date la incinerat) povestea din 1928 a unei femei simple al carei copil disparut e inlocuit de corupta politie din LA cu un altul. Femeia, Christine Collins, a luat copilul acasa pentru ca i-a fost mila de el, dar a repetat pina a durut-o gura ca nu e copilul ei. Drept rasplata, politia a virit-o la nebuni. Descoperirea in paralel, intimplatoare, a locului unde un criminal in serie din California a ingropat cadavrele dezmembrate ale unor copii rapiti si maltratati a dus la presupunerea ca baietelul lui Christine Collins a avut aceeasi soarta, desi psihopatul n-a recunoscut-o niciodata clar. Christine Collins a murit la sapte ani dupa disparitia copilului sau.
Aceasta poveste intunecata ar fi trebuit sa pice in miinile unui David Fincher sau ale unui David Cronenberg, nu in bratele flasce ale lui Clint Eastwood. Acesta reuseste o melodrama al carei santaj sentimental se simte inca de la inceput, din acordurile triste ale temei filmului – compuse chiar de Eastwood si repetate in disperare la fiecare cinci minute (sau au fost gindite ca un fel de picatura chinezeasca al carei rost e sa te umple de oroare cu tiriita). Angelina Jolie nu reuseste sa-si inghesuie personalitatea puternica in hainele drepte ale unei femei singure si sarace, care nu e condusa de o vointa de Superwoman, cit de sentimentele ei materne. Sfatuita de regizor sa joace retinut, supervedeta sopteste cu ochii umezi: „He is not my child”, dar e foarte putin credibila pentru ca profilul de femeie voluntara si independenta inabusa personajul. Te intrebi de unde atita sfiala, Angelina ar trebui sa dea de pamint cu seful politiei. Ca sa ne oprim la timp, rezumam cuiele in care „sta” filmul: subiectul e puternic, dar tratarea lui irelevanta si melodramatica; scenariul astfel tratat face ca neverosimile anumite momente (de pilda, de ce eroina accepta copilul strain); simplitatea tratarii e mai degraba lipsa de imaginatie si de empatie reala pentru subiect; alegerea Angelinei Jolie a fost poate cea mai grava greseala a lui Eastwood.
Bedtime Stories
Daca, dimpotriva, o sa spuneti ca ce am scris mai sus sint povesti de adormit copiii, mergeti la filmul lui Eastwood, si mergeti si la Bedtime Stories, un film chiar numai pentru copii. Dar mai sincer ca povestea de mai sus. Adam Sandler, care lucreaza intr-un hotel, desi ar trebui sa-l conduca (nu mai explic acum), face pe baby-sitter-ul celor doi copii ai surorii sale. Nu are chef sa le citeasca povesti gata tiparite despre veverite organice (haha), deci inventeaza un basm care se continua de la o seara la alta si al carui erou este chiar el. Transfigurata de granita realitate-fictiune, viata protagonistului devine printr-un mecanism bizar ordonata de basm. Acest mecanism dramaturgic functioneaza cu folos, de aici situatii de multe ori agreabile, insa lipsa unui miez mai ferm face ca filmul sa piarda la un moment dat din ritm. Totusi, daca inca mai credeti ca poate ploua cu guma de mestecat din cer, Bedtime Stories e exact ce va trebuie.