„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Transmigrație de Pablo Maurette, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, în curs de apariție la Editura Polirom.
— FRAGMENT —
Mă vor omorî. Până acum trei ore era doar o bănuială care tot crescuse odată cu trecerea zilelor, alimentată de spaimele mele, ca lighioanele alea care stau în pernele umplute cu pene și se hrănesc cu sânge, sug viața celor care dorm, îi cufundă mai întâi într-o letargie cronică, apoi îi îmbolnăvesc și, la urmă, îi omoară. Acum nu mai am nici o îndoială. E unsprezece și un sfert noaptea. E joi, 19 mai 2016. Mi-au spus la întretăierea lui Elston cu Spaulding. You’re a dead man. În realitate, a sunat ceva mai lent și mai modulat. You are a dead man. Mă pregăteam să urc în taxi, iar Amelia, deja în mașină, l-a văzut pe bărbatul care ieșea din restaurant și mi-a făcut semn din sprâncene că venea cineva. M-am întors și l-am văzut. Avea șorțul pătat de mâncare, o bandană roșie și șlapi de cauciuc. Mi-am zis că poate am uitat ceva. Mi s-a părut ciudat că l-au trimis pe bucătar. Amelia, atentă și zâmbind expectativ, se uita la el cum se apropia. Taximetristul, un bărbat din Etiopia sau Eritreea, poate kenyan, se uita ca boul la poartă nouă. Mi-am scos telefonul. Era opt și treizeci și trei. Taximetristul ne-a zorit. We go? M-am întors. Totul a durat mai puțin de cincisprezece secunde. Mult mai puțin. Zece. Poate cinci. Când a ajuns lângă mine, m-a învăluit într-un iz de axile, țigări, parfum mentolat și supă de varză. Și-a apropiat gura de urechea mea și mi-a șoptit cu inconfundabilul accent românesc: You are a dead man. S-a întors și a intrat în restaurant. Am urcat în taxi surprins și amuzat, ca și cum mi-ar fi povestit ceva care privea pe altul. Am pornit. Amelia mi-a mângâiat lobul urechii. I’m a dead man. M-a privit mirată. Am izbucnit amândoi în râs. I’m a dead man. Amelia a râs din nou. I am a dead man, am repetat răspicat. Taximetristul se întoarse spre noi, hohoti și începu să tușească, înecându-se cu propria salivă. I’m a dead man, I’m a dead man, I am a dead man, până când Amelia m-a ciupit de ceafă ca să tac. Foarte amuzant, nimic de zis, numai că pe mine chiar mă vor omorî. (…)
Cine l-a ucis pe Ioan Petru Culianu? Vărul său? Vreun elev supărat, o amantă părăsită, un ocultist obsedat, un coleg invidios, regele României, cartelul din Medelin, Securitatea, un camionagiu, urmașii lui Avram Iancu, o huidumă de agent de pază, Mandy Danciger, bucătarul, Ion Pacepa, Peter Deutsch, arhanghelul Mihail, stafia lui Miron Costin, un legionar din Garda de Fier, Seth LaLocca, un heruvim gnostic, Gelu Voican, un golem trimis de Piero de’ Medici, un tupilaq, Ion Coja, Shiva, Belfegor, o legiune de strigoi? Culianu a fost împușcat în ceafă în toaleta de la etajul trei, în Swift Hall, în campusul Universității din Chicago, pe 21 mai 1991, la două sau trei minute după ora unu după-amiază. În timp ce profesorul de Istoria Religiilor își golea intestinele, asasinul a intrat în cabina de lângă, s-a urcat pe veceu, s-a apropiat și a tras un singur glonț în zona occipitală, după ureche, iar glonțul a ieșit pe o nară. Profesorul a murit pe loc. Nu au existat arsuri, nici înțepături pe scalpul victimei, ceea ce înseamnă că glonțul a fost tras de la o distanță de cel puțin patruzeci și cinci de centimetri. Locul prin care a pătruns glonțul te face să te gândești că profesorul Culianu tocmai își întorsese puțin capul când a fost împușcat. Poate că pentru o fracțiune de secundă a apucat să vadă fața celui care l-a ucis. Se știe că asasinul era stângaci și că a folosit un pistol Beretta 950, armă de domnișoare și de ucigași plătiți. Un singur glonț, de la o jumătate de metru distanță, cu o armă bună de omorât țânțari. E foarte greu să ucizi pe cineva așa, au conchis polițiștii. E nevoie de o țintă perfectă (ucigaș plătit) sau de un noroc nemaipomenit (domnișoară?). Să nu excludem varianta domnișoară ucigaș plătit, a propus cineva. Arma nu a fost găsită niciodată, iar locul crimei nu a oferit probe care să conducă la indicii precise. Cât despre mobilul crimei, după ce i-au anchetat pe cunoscuți, colegi, prieteni și pe iubita lui Culianu (mai corect, viitoarea soție, căci urmau să se căsătorească în acel an), polițiștii nu au găsit în mărturii nimic revelator. Cu mai puțin de o lună înainte, Culianu cumpărase bilete de avion pentru a merge în România împreună cu logodnica lui. Conform unor prieteni de-ai săi, îi era frică să meargă în România. Ar fi fost prima lui vizită în țară după fuga din 1972. Nefiind la curent cu conjuncturile și situația politică din România la începutul anilor 1990, polițiștii au apelat la FBI, care a trimis o agentă poliglotă și cu experiență în cealaltă parte a Cortinei de Fier. Pistele erau puține, dovezile, circumstanțiale, iar ramificațiile politice, un hățiș de netrecut pentru agenta specială trimisă de bureau. Nu a trecut mult până când dosarul Culianu a ajuns în congelatorul crimelor nerezolvate. (…)
E patru dimineața. E vineri, 20 mai. I-am promis Ameliei că în noaptea asta o să o aduc la mine acasă, mereu mergem la ea. Dar o să mă omoare. Pe măsură ce taxiul se apropia de casa mea și euforia se transforma din bănuială în îngrijorare, apoi în alarmare și sfârșea în spaimă, i-am zis șoferului să ne ducă la adresa ei. O lăsam acolo și apoi luam metroul. M-am gândit că bucătarul ne urmărea, deși poate că știa deja unde locuiesc. Ajungând la Rogers Park, Amelia, care după schimbarea mea de plan se adâncise în tăcere, a izbucnit furioasă într-un torent de reproșuri, acuzații și insulte. Cum să se mărite cu mine dacă nici măcar nu i-am arătat casa mea? Că mi-e rușine cu ea, că sunt incapabil să mă implic în ceva, mai ales cu ea, care niciodată nu avusese de gând să se mărite, ea, cea mai independentă din locurile ei natale, care a lăsat totul și a străbătut jumătate de lume și s-a descurcat singură în SUA, ea, căreia bărbații îi stau la picioare, ea, căreia nimeni nu i-a spus niciodată nu, tocmai cu ea mi-am găsit să fac pe bărbatul independent, sudac îngâmfat, donjuan de râsul curcilor, nu, mai rău, sociopat, da, sociopat, pentru că așa se comportă sociopații. I-am amintit că tocmai fusesem amenințat cu moartea. Să te omoare Kazmer? Te rog, nu-mi jigni inteligența;
n-ai găsit și tu o scuză mai bună? Nici măcar atât? În halul ăsta mă disprețuiești? De fapt, tu îți urăști mama, ești un dezaxat. Îl cheamă Kazmer, mi-am zis. Un ungur din Transilvania. Din Sfântu Gheorghe, din Micloșoara, din Baraolt. Fost torționar al Securității. A venit la Chicago după revoluție, cu misiunea de a-i supraveghea pe fugari și s-a pricopsit cu cazul Culianu.
A început să-l urmărească, s-a prins care-i erau tabieturile și în 21 mai 1991 (mâine se împlinesc douăzeci și cinci de ani) a mers după el la toaletă și l-a ucis împușcându-l în zona occipitală, în spatele urechii, iar glonțul a ieșit printr-o nară. După un sfert de secol, deja obișnuit cu noua lui identitate de bucătar, e vizitat tot mai rar de stafia vieții lui trecute, până când brusc, absolut imprevizibil, căci așa se întâmplă mereu lucrurile de felul ăsta, avea să-și spună cu stoicism mai târziu, totul revine și-l arde ca lava unui vulcan. E la bucătărie, mestecă în mămăligă și fata asta stă la povești cu el. E cinci, încă nu a venit nici un client, de când ești în State, știi povestea lui Culianu, l-a ucis Securitatea, în toaleta universității, pentru că scria împotriva lui Iliescu, l-au ucis în timp ce stătea pe veceu, ce nașpa, prietenul meu cercetează cazul, cazul încă nerezolvat, groaznic. Teribil, nici n-am știut, răspunde el. Am venit în 1996, minte, și își dă seama că momentul la care se aștepta de peste două decenii a sosit și că trebuie neapărat să acționeze dacă vrea să-și ducă mai departe viața cenușie, dar liniștită, de bucătar, de familist, de tată a doi copii, de vecin respectabil, jucător de pocher online, amant ocazional, pornograf amator, cetățean liber al SUA.
AUTORUL
Pablo Maurette s-a născut în Buenos Aires în 1979. A absolvit filosofia la universitatea din capitala Argentinei, apoi a făcut studii de bizantinologie la University of London și un doctorat în literatură comparată la University of North Carolina. Este profesor de literatură engleză și comparată la Florida State University. A colaborat cu numeroase reviste și mijloace de comunicare de masă din Argentina, Italia, Mexic, Spania, Columbia, Germania, Anglia, Canada și Statele Unite. A scris mai multe cărți în care analizează corporalitatea ființei umane din perspectiva artei, filosofiei și literaturii: El sentido olvidado. Ensayos sobre el tacto (2015), La carne viva (2018), Atlas ilustrado del cuerpo humano (2023). În anul 2020 a publicat primul său roman, La migración, urmat în 2024 de La Niña de Oro, roman detectivistic a cărui acțiune se desfășoară în Buenos Aires la sfârșitul secolului XX și în care corpul uman și anomaliile ocupă, de asemenea, un loc important.
CARTEA
Un roman palpitant având ca premisă asasinarea profesorului Ioan Petru Culianu la Chicago
Un tânăr intelectual pasionat de opera lui Giordano Bruno, aflat la Chicago pentru a face un doctorat, începe în 2016 scrierea unui lung text confesiv în care dezvăluie că va fi ucis de o misterioasă mafie românească din America. Motivul ar fi că tânărul a început să cerceteze asasinarea cu 25 de ani înainte, în campusul Universității din Chicago, a profesorului Ioan Petru Culianu, unul dintre specialiștii cu autoritate în opera lui Bruno. Un sfert de secol mai târziu, în Buenos Aires, doi prieteni, împreună cu fratele doctorandului – între timp, dispărut fără urmă –, citesc manuscrisul care a ajuns pe neașteptate în mâinile lor și încearcă să-i dezlege enigmele. De-a lungul unei nopți bahice pe care cei trei o petrec prin localurile metropolei argentiniene, lectura documentului se împletește cu reconstituirea asasinării faimosului profesor de storie a religiilor, istoria României în secolul XX și străvechea credință în metempsihoză.
Galerie foto
