Paul Negoescu: „Imi doream sa fiu in competitie ca o certificare a valorii filmului”
Ce asteptari ai de la Berlinala?
Ma astept sa fie vremea macar la fel de frumoasa ca anul trecut, cind a fost soare. Da, stiu ca a fost o exceptie, dar sper ca si anul asta sa fie la fel. In rest, ma astept sa vad mai multe filme (bune) decit anul trecut.
Iti pare rau ca nu esti in competitie? Te asteptai sa fii?
Da, imi pare rau. Am mai spus-o si o mai spun o data. Nu am facut filmul pentru premii si nu imi doream sa fiu in competitie ca sa cistig neaparat Ursul de Aur, pentru ca stiu ca premiile reprezinta perceptia subiectiva a unui juriu – pe linga multele compromisuri care se fac. Imi doream sa fiu in competitie ca o certificare a valorii filmului si ca o detasare fata de celelalte filme. Si da, ma asteptam sa fiu, dupa feedback-ul primit din partea festivalului.
Cum ti-a venit ideea filmului? E inspirat dintr-o poveste personala, nu?
Da, e o poveste personala, dar n-as sti sa cintaresc in procente cit de personala. Sint situatii care s-au petrecut la mine in familie si pe care eu le-am crezut demne de a fi povestite. Si, punindu-le intr-un anumit context, am incercat sa fac sa reiasa niste idei care ma interesau pe mine la vremea respectiva. Toata lumea trece cel putin o data in viata printr-o renovare. Aparent nu e mare-brinza, dar atunci cind locuiesti cu o familie, lucrurile nu sint intotdeauna placute. Si asta pentru ca toata lumea este implicata, fie ca vrea, fie ca nu vrea. E o ocazie buna sa iasa la iveala egoismul din fiecare. Toti avem impresia ca prioritatile noastre sint mai importante ca ale altora. In plus, o „renovare” este un prilej in care forma ia fata fondului. Toti incercam sa ne reinnoim, sa ne imbracam mai bine, sa aratam mai bine, dar relatiile dintre noi ramin mereu la fel, daca nu chiar se deterioreaza mai tare.
Crezi ca, daca Romania a luat anul trecut Ursul de Aur, anul asta e posibil sa fie sarita de la premii?
Nu stiu ce sa zic si nici nu ma prea intereseaza. M-as bucura foarte tare sa ia Radu Jude un premiu. M-as bucura sa ia oricine, dar Jude chiar merita pentru ca are un film foarte, foarte bun (n.red. – Cea mai fericita fata din lume, de Radu Jude, participa in sectiunea „Forum”). Oricum, eu cred ca e momentul sa trecem peste etapa premiilor. Ne-am bucurat cind a fost cazul de premii, dar sper ca am inteles cu totii ca un film premiat nu este neaparat un film bun, la fel cum un film care trece ignorat nu este neaparat un film prost.
Gabriel Achim: „La un mare festival esti pe rind si musca, si albina”
Cu ce ginduri pleci la Berlin?
Cu trei ginduri clare: sa vad pentru prima oara in viata un film realizat pe 70 mm, sa-mi vad filmul intr-o sala cu citeva sute de spectatori la care nu m-am gindit nici o fractiune de secunda si, nu in ultimul rind, sa maninc cea mai buna saorma din lume (donner kebab). In rest, o sa-mi pierd vremea pe strazi, prin librarii, piete cu mincare arabeasca, parcuri, restaurante spaniole; o sa beau bere alba, o sa-mi revad prietenii din Berlin si o sa merg la Biserica romaneasca din Berlin, unde slujeste un parinte extraordinar. Anul trecut am urmat indicatiile unui prieten si am ajuns cu autobuzul intr-o statie aflata intr-o zona cu case frumoase, gradini, alei de parc. Cum toate casele aveau un singur etaj, nu-mi era greu sa vad biserica (imi spusese ca e chiar la drum). Dar nici urma de turla. In statie era numai un copil de 10-12 ani. Si, cum ma uitam asa aiurea peste case, imi zice asta micu’, cu accent moldovenesc: „Domnu’, biserica este in casa de peste drum”. Ma bucur foarte mult ca Bric-Brac a fost selectionat si ma gindesc ca, daca era in competitie, poate altcineva se chinuia acuma sa-si ascunda dezamagirea prin bucuria de a fi totusi selectionat la Berlinala. Cred ca macar asa am facut cel putin un om mai fericit.
Te-ai gindit de la inceput sa faci un film in care sa joci rolul regizorului?
Anul trecut trebuia sa filmez un alt scurtmetraj, Lectia de dirigentie, despre un adolescent care se hotaraste sa se sinucida la ora de romana. Aveam nevoie de zapada, numai ca am fost selectionat la „Talent Campus” si a trebuit sa amin filmul pentru sfirsitul lui februarie – inceputul lui martie cind, evident, s-a topit zapada! Cum stateam si asteptam sa se inrautateasca vremea, imi povesteste Paul Ipate (care trebuia sa joace rolul adolescentului) despre un scenariu pe care il are el in cap, ceva in genul „ultima noapte de dragoste, pa, nu ne mai vedem niciodata”. S-a bucurat ca ma luminasem la fata, nestiind ca ma gindeam la altceva. L-am descusut pe alt Paul (Manolescu – regizorul) care tocmai se despartise de prietena lui, despre ce a zis el, ce a zis ea – si am realizat ca nimic nu e intimplator pe lume. Eram framintat de modul in care filmul atrage realitatea si de relatia regizor-actor, de responsabilitatea pe care ti-o asumi pentru ce propui spectatorului. Exemplele, prin autobiografii, ne sint la indemina: Kieslowski, Burton, Liz Taylor, Pasolini etc. Nu sint sigur ca voi face film pina voi muri, dar deocamdata incertitudinile astea, muchia de cutit, paradoxul facerii de filme mi se par suficient de riscante ca sa cred cu tarie ca sint pe drumul cel bun. Un risc, pentru ca orice atragere a realitatii poate face sa fii amputat de propria performanta. Asa a iesit Bric-Brac. Un film despre un regizor care incearca sa convinga actorul principal sa continue sa joace in filmul sau.
Acesta refuza din cauza similitudinilor prea mari dintre povestea filmului si o poveste personala (cearta avuta cu partenera). Scenariul filmului si povestea actorului se suprapun astfel incit e greu sa discerni intre fictiunea dorita de regizor si amintirile personale pe care si le refuza actorul. Mi-am dat seama ca filmul e foarte serios (desi nu pare) in momentul in care Paul Ipate si Ioana Blaj, care sint iubiti si in realitate, mi-au marturisit ca se cearta/iubesc cu aceeasi virulenta si chiar, inconstient, cu frazele din film.
Cum te ajuta un mare festival, mai ales ca anul trecut ai fost la „Talent Campus”?
Imi amintesc despre o povestioara in care o musca si o albina sint intrebate ce au vazut cind au trecut peste o pasune. Musca a zis ca a vazut numai rahati de animale si alte chestii in descompunere, iar albina ca a vazut numai flori si nectar. La un mare festival esti pe rind si musca, si albina. Esti bulversat de lipsa de coerenta si discernamint in selectarea filmelor, deprimat ca sint din ce in ce mai putine filme de la care sa pleci cu pofta de a darima muntii si ca filmul devine enervant de impersonal. Esti fericit ca un festival mare e un prilej de a intilni oameni si filme pe care n-ai cum sa-i/sa le mai vezi altfel. De la „Talent Campus” m-am intors cu doua adevaruri de netagaduit: ca saorma din Berlin e mai buna decit la mama ei (mi-a confirmat-o un regizor turc, mama lui avind un restaurant celebru in Istanbul) si ca, atunci cind iti vezi propriile filme, e imposibil sa vezi si altceva decit propriile greseli (impartasita de Stephen Daldry, care a tinut un workshop la „Talent Campus”).