Un eveniment cu priză la public e unul care anticipează așteptările, care conturează un program ofertant și surprinzător. Curatorul își asumă rezolvarea conceptuală pornind de la care structurează agenda festivalieră în acord cu perspectiva lui de expert, dar așezându-se și în papucii spectatorilor pe care îi așteaptă în săli și în orice alt perimetru inclus printre locații. Valoarea unui spectacol ce se încadrează în temă trebuie să fie dublată de un interes pe care să-l însuflețească, cu alte cuvinte să atragă. Să stârnească o curiozitate a potențialilor participanți.
De aceea, ori de câte ori reacțiile publicului indică potrivirea propunerilor curatoriale cu dorințele celor pe care îi vizează, satisfacția e garantată. În cazul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași, fericirea fanilor de-a fi găsit bilete e un indicator incontestabil al reușitei. În cazul sold-out-urilor, apar frecvent în comentarii „mai vrem bilete, vă rugăm“, „cumpăr bilet dacă renunță cineva“.
Se întâmplă mai rar, dar perseverenții speră și, uneori, au bafta ca situații neprevăzute să-i favorizeze. Feedbackul de tipul acesta e cel mai elocvent indiciu al interesului larg pe care evenimentul nostru îl generează.
Orice manifestare de amploare are evenimente care se petrec și la aceleași ore sau la timpi apropiați. Ideea e de-a ținti segmentele variate de public și de a lăsa fanilor posibilitatea să aleagă. Nu e ușor, e și cu regrete, dar e caracteristic festivalurilor de top. Alegerile sunt adesea dificile, e adevărat, căci spectacolele sunt tentante, însă intervine aici o prioritizare a receptării care e la decizia spectatorului.
Cât de necesar e teatrul pentru fiecare dintre noi
Mă sună colegele de la bilete să îmi spună că cineva insistă să-mi vorbească. Zic în regulă, face parte din norma curatorului de festival să dialogheze și cu publicul.
Apropo, vom avea și de această dată în FITPTI șuete post-spectacol. Interlocutoarea e o tânără care-mi semnalează că în programul festivalului sunt suprapuneri de ore pe anumite evenimente și că ar trebui să facem ceva, întrucât ea, și alții ca ea, ar dori să participe la toate. Îi explic că așa e la orice festival amplu și că e „povara“ spectatorului să opteze unde să fie prezent. Firește, m-a bucurat ce mi-a spus, orizontul de interes e extins, dar ca să fie extins trebuie să avem manifestări în paralel. Ori să aibă ziua 30 de ore. Ori să avem o infrastructură teatrală mult mai diversă.
„Dacă nu poți merge tu la teatru, vine teatrul la tine!“ e sloganul artiștilor-animatori de la Cultură’n șură, care au ajuns la ediția a 11-a a proiectului lor unic pentru România – teatru la sate. Ideea și formele în care a fost dezvoltată sunt ale regizorului Victor Olăhuț și ale colaboratorilor săi, cea din vara curentă fiind „Teatru dincolo de orașe“. Cultură’n șură vine la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași 2024 ca să Schimbăm perdelele (cu actorii Florentina Năstase și Mihai Smarandache), o poveste despre ce se întâmplă când un om obișnuit câștigă potul cel mare la Loto.
E al patrulea sold-out al ediției. M-am gândit să jucăm la Grădina Botanică „Anastasie Fătu“, să stăm pe baloți de paie sub cerul înstelat (sper!) ca să ne amintim de viața la țară și de cât de necesar e teatrul pentru fiecare dintre noi. Dacă vremea nu ne va fi partener, atunci ne refugiem în sere.
Teatrul e comunicare
HOP Stories s-a născut din ideea directorului Galei HOP de anul acesta, regizorul Erwin Șimșensohn, care mi-a propus un spectacol-colaj cu câteva dintre momentele susținute de actori emergenți în festivalul-concurs derulat la Constanța (Teatrul de Stat) și Alba Iulia (Teatrul „Prichindel“). Am îmbrățișat imediat propunerea, i-am găsit un loc în program, mi se pare esențial ca acești tineri să fie văzuți și implicați în proiecte concrete. Am mai avut, în urmă cu niște ani, un HOP la Iași, o retrospectivă a participărilor ieșene la această platformă competițională a debutanților. Au potențial, doresc să lucreze, au nevoie de vizibilitate, expunerea le face bine.
Discuțiile post-spectacol sunt o practică utilă în consolidarea conexiunii scenă-sală. Sunt binevenite, aș spune chiar necesare la acele creații ce tratează o tematică mai puțin abordată, delicată, care impune un dialog ce să dizolve complet cel de-al patrulea perete. Acela imaterial, dar separator, ce instituie o distanță între ficțiunea teatrală și factualitatea percepției. Scurtele sesiuni de întrebări și răspunsuri moderate de un specialist sunt oportunitatea unui prim feedback imediat, dar cu atât mai sincer. Întrebări care caută răspunsuri, nelămuriri care se cer limpezite prin acest dialog în care cele două părți definitorii ale artei scenice – artiștii și publicul – își consolidează conexiunea.
Teatrul e comunicare, orice formă de suport e întemeiată. Relația actor-privitor se emulează prin asemenea modalități de transfer informațional-afectiv. Actorii ies din personaje mai rapid decât o fac de regulă. Spectatorii părăsesc incinta teatrală mai dumiriți în privința a ceea ce au văzut și mai legați de interpreți și de arta lor.