Pe intreg teritoriul fostei Uniuni Sovietice, dar mai ales in Caucaz, e un conflict continuu intre fostii colonisti si fostii colonizati. Acest razboi e dus pe mai multe planuri, iar mass media este una dintre armele cele mai eficiente. Zi de zi, televiziunea fostilor colonisti arunca caldari cu zoi in capetele popoarelor din vecinatatea imediata. Georgienii, ucrainenii, letonii, estonienii sau lituanienii sint besteliti pe sticla. Nu mai e un secret pentru nimeni ca ceea ce s-a intimplat in Georgia anul trecut fusese fata vizibila a unui ghetar urias.
Pe cind ceea ce nu se vede e si mai groaznic. Adica traim intr-o epoca in care au renascut ambitiile neoimperialiste. Dovada e si razboiul din Georgia sau recentul razboi al gazelor. Fostii colonisti au inceput sa ceara decretarea limbii ruse drept limba de stat in Republica Moldova sau in alte foste republici sovietice. Tot mai multi tineri rusofoni din Republica Moldova sustin ca presedintele tarii lor e Medvedev si asa mai departe, dupa cum imi povestea intr-o buna zi jurnalistul Radu Benea. Si asta-i doar inceputul. Pe de alta parte, acest sovinism naste o reactie adversa: un nationalism la fel de agresiv. Si mai trebuie doar o scinteie. Adica sint mai multe tipuri de maceluri, vazute si nevazute, cu tancuri sau fara, cu pixul sau cu camera de luat vederi in miini. Un prieten de-al meu mi-a povestit ca a fost la revelion la niste cunoscuti de-ai sai din Chisinau si ca acestia au intimpinat Anul Nou la ora 11, conform orei Moscovei, ciocnind si urindu-si „La multi ani” si ascultindu-l emotionati pe Medvedev. Daca miine Moldova ar fi ocupata de Rusia, acestia ar iesi cu flori in strada sa-i intimpine pe soldatii rusi. Si sint moldoveni, iar indivizi ca acestia sint foarte multi. Ei deja nu mai locuiesc in Republica Moldova, ci in Rusia, intrucit privesc doar televiziunea rusa, citesc doar ziare si carti rusesti si asculta doar muzica ruseasca. Ceea ce se intimpla astazi la Chisinau se situeaza sub patru spectre: sovinismul fostilor colonisti, mancrutizarea, nationalismul si indiferenta. Bineinteles ca toate aceste lucruri demonstreaza o criza identitara profunda care a cuprins statul Republica Moldova. E exact ca in fabula aia, cu racul, stiuca si nu mai stiu cine inca. Fiecare trage foc la turta sa.
Ce au insemnat pentru dumneavoastra anii de studentie petrecuti la Tbilisi?
La Tbilisi am venit dintr-un Chisinau antisovietic si nationalist. Dar, daca la Chisinau participam la toate mitingurile si demonstratiile antisovietice si scandam lozinci anticomuniste, la Tbilisi fusesem identificat de citeva ori cu ocupantii sovietici pentru ca, la inceputurile sederii mele, nu stiam georgiana. Adica, brusc, dintr-un luptator antisovietic devenisem un rusofon urit de toata lumea. Atunci m-am si lecuit de nationalism, cind am devenit eu insumi o victima a acestuia. De aceea, pentru a nu atrage atentia tinerilor xenofobi, in autobuz discutam cu prietenii mei lituanieni sau tadgici intr-o aculalie, eu in romana, iar ei in lituaniana sau tadgica, doar-doar sa nu vorbim in rusa. Dupa ce am invatat insa georgiana, m-am simtit extraordinar fiindca georgienii sint foarte ospitalieri si generosi, mai ales atunci cind ii respecti.
Nicolai Ivanovici, fost detinut in gulag, are desenat pe piept figura lui Lenin, iar pe spate pe cea a lui Stalin. Care este povestea acestei imagini?
Nicolai Ivanovici a fost coleg de inchisoare cu pictorul si sculptorul Leonid Nedov, care i-a desenat pe piept si pe spate figurile celor doi tirani, ca in caz ca va fi scos sa fie impuscat, sa-si scoata haina si sa strige: „Daca trageti, trageti in Lenin!”, iar daca soldatii nu se vor lasa convinsi, sa se intoarca si sa urle: „Nu-l impuscati pe Stalin!”. Deci desenul respectiv de pe corpul scriitorului Nicolai Ivanovici ii apartine lui Leonid Nedov. Ba mai mult decit atit, pe peretele din dormitorul sau troneaza acest desen, pe care l-am reprodus si pe prima coperta a cartii. Cine este Leonid Nedov? Un pictor si un sculptor care si-a descoperit vocatia in lagar si pe care l-a scos din inchisoare Soljenitin, de altfel, apare ca un personaj secundar intr-un roman de al acestuia.
Primele sculpturi le-a facut din namolul din baraca, dar anume acele creatii ridicate din glodul inghetat l-au aparat pe Leonid Nedov de agresivitatea hotilor de buzunare si a mafiotilor cu care era nevoit sa doarma sub acelasi acoperis si sa manince la aceeasi masa.
Tablourile sale din lagar sint, cu siguranta, cea mai veridica marturie despre ceea ce a fost cu adevarat Uniunea Sovietica. Galeria portretelor de puscariasi incadrate cu sirma ghimpata e, fara doar si poate, un document inestimabil din acea epoca apasatoare. De altfel, singurul de acest tip din R. Moldova. Nedov a surprins starea de spirit a inchisorii sovietice, a surprins alienarea individului, a descris ca nimeni altul decaderea omului pina cind acesta devenea o fiara sau o bruta. Galeria sa e imaginea unui infern existent la suprafata pamintului, personajele care-i populeaza arta sa sint fie victime, fie tortionari, dar toti fac parte din populatia iadului si toti, in definitiv, au aceeasi soarta – a declinului.
Ce poate fi mai inspaimintator decit sa vezi niste detinuti fortati de gardieni sa izbeasca cu niste ciocane uriase in capetele unor puscariasi… decedati. Actele de tortura aplicate unor cadavre. Ce poate sa fie mai absurd decit aceasta! Un mort ucis pentru a doua oara. De ce sa-i sfarmi capul unui detinut care era deja mort? Cu ce scop? La ce bun? Si totusi o explicatie exista. Paznicii inraiti din gulag voiau sa fie mai mult decit siguri ca, odata aruncati in afara lagarului, mortii nu vor incerca sa evadeze. Zelul angajatilor serviciului de paza din lagare era cumva dus pina in pinzele albe. Mai rau decit atit nici ca se putea. Sa-l omori pe un om mort pentru a doua oara. Ei bine, aceste scene pe care nu reusise sa si le imagineze nici macar Bosch, le-a vazut cu ochii sai Nedov si le-a infatisat in una dintre cele mai cutremuratoare lucrari ale sale unde detinutii sint siliti sa traga cu ciocanele in capetele unor morti.
Sigur ca printre colegii de detentie ai lui Nedov erau si indivizi condamnati la pedeapsa maxima, iar printre ei era si personajul meu Nicolai Ivanovici, care a doua zi urma sa fie impuscat: iata de ce il rugase pe Nedov sa-i deseneze pe piept chipul lui Lenin, iar pe spate, pe cel al lui Stalin, pentru ca spera ca soldatii nu vor indrazni sa traga in unul din cei doi tatuci ai poporului sovietic.