Nu banii cheltuiti, nu ritualul de investire, nu discursul noului presedinte, nu muzicile si baloanele si nici macar asistenta de peste doua milioane, ci impresia ca atit americanii din fata lui Obama, cit si cei din fata televizoarelor mai pot fi uniti de ceva.
Fie macar si de o minciuna frumoasa. Si asta m-a facut sa ma intreb – ca tot e Ziua Unirii – ce ne uneste pe noi, pe toti romanii?
Politica? E-o intrebare retorica. Stim cu totii cazuri de mame, tati si frati care-si sar la beregata numai cind vine vorba de politicianul favorit. Si politicienii nostri ne fac sou – ba chiar uneori am impresia ca numai asta fac – tot pe bani foarte multi, dar cit ne distreaza?
Divertismentul? Talibanii Andreei Marin se confrunta cu talibanii Mihaelei Radulescu. Stelistii cu dinamovistii. Manelistii cu hiphoperii si tot asa.Arta? Cine are cit de cit tangenta cu vreo breasla artistica stie cam cita solidaritate exista in interiorul ei.
Economia? Care economie? Citi dintre noi n-ar accepta mai degraba sa cada leul in fata euro decit sa nu ne creasca salariul sau pensia cu zece la suta?
Strazile? Nici macar strazi care sa ne uneasca pe toti, fara sa intram in noroi, nu avem.
Succesul compatriotilor nostri? Gasim noi vreo explicatie de genul „sa am si eu relatiile lui…”, „ala a avut conditii” etc.
Dumnezeu? Ma tem ca nici Dumnezeu, saracul, n-ar reusi sa ne adune pe toti la un loc, pe-un cimp, sa zicem. Vreo citiva ar avea musai o treaba de rezolvat, altii ar dormi, ar uita – citi n-ar intirzia?! –, foarte multi ar amina. Dumnezeu e vesnic. Ai timp sa-L vezi.
Manelele, micii si berea, nationala de fotbal, telenovelele, eleva si piticul porno, „Click” si „Libertatea”, OTV-ul, scirba, indiferenta, plingerea de sine reusesc de multe ori sa adune majoritatea romanilor, dar nici macar acestea n-au obtinut vreodata o majoritate absoluta.
Acum, serios, ce ne tine la gramada ca natie, ce ne face sa ne diferentiem de traiul in triburi?