De fiecare dată când se vorbește despre Natural Born Killers/ Născuți asasini, filmul lui Oliver Stone din 1994, toată lumea subliniază controversele care au însoțit această producție. La 10, 15, 20 sau 30 de ani de la lansare, filmul lui Stone rămâne la fel de discutat, lăudat sau detestat ca la început.
Cei care l-au văzut în 1994 își amintesc poate câte discuții a stârnit acest film, mai ales în Statele Unite, societatea vizată cu precădere de critica de-a dreptul sângeroasă a lui Stone.
Povestea cuplului criminal Mickey (Woody Harrelson) și Mallory (Juliette Lewis) și a călătoriei lor distructive prin sud-vestul american a reprezentat o mare provocare pentru comentatorii americani, dar ecourile s-au resimțit și în Europa, în Anglia și Franța. Unii au încercat să pună pe seama filmului încurajarea unor crime. O acuzație făcută mai ales de mass-media, adică exact cei pe care Stone îi arată cu degetul în film, ca vinovați de violență prin glorificarea crimelor și a criminalilor.
Chiar și afișele din epocă purtau acest mesaj: „The media made them superstars“ sau „Un film curajos care analizează o țară sedusă de faimă, obsedată de crimă și consumată de media“. Un film clasat pe locul 8 într-un top din 2006 al „Entertainment Weekly“ al celor mai controversate filme din istorie (locul 1 fiind ocupat de Patimile lui Hristos). „Deși intenționa să fie o satiră a mass-media, filmul a reușit chiar să inspire câțiva ucigași la indigo să își caute cele 15 minute de faimă, unii folosind chiar imagini și dialoguri din film. Peste 12 crime în SUA și în lume par a avea o legătură cu Născuți asasini. Familia uneia dintre victime a încercat să-l dea în judecată pe Stone și studiourile Warner Bros“, scria în 2008 cunoscuta publicație americană.
După violența justițiară de blockbuster a filmelor anilor ’80, Quentin Tarantino făcea în 1990 ca, odată cu Reservoir Dogs, să fie percepută drept „sadică, crudă și îndreptată contra autorității“. Încercând să profite de această schimbare a percepției, Hollywoodul și-a amintit că avea în sertar două scenarii neproduse încă, semnate de nou-apărutul și popularul regizor. Unul dintre acestea a fost True Romance, care a dus la un film regizat în 1993 de Tony Scott; al doilea, Născuți asasini, i-a fost oferit lui Oliver Stone.
Acesta, după ce provocase un mare deranj cu precedentul film, JFK, a rescris masiv scenariul inițial, transformându-l dintr-un road-movie cu un cuplu de asasini într-o critică neiertătoare. Lucru pe care Tarantino, lovit probabil în mândria profesională, nu l-a iertat și s-a dezis public de film, încercând apoi să publice scenariul lui original sub forma unei cărți. „I hated that fucking movie“, declara mai târziu autorul lui Pulp Fiction, care recunoaște că nu a văzut niciodată filmul lui Stone în întregime.
Primirea Născuți asasini în 1994 a fost la fel de polarizată, filmul sfârșind anul atât pe listele celor mai proaste filme, cât și pe cele ale celor mai bune. Mulți critici au fost de părere că Oliver Stone nu a reușit să își prezinte convingător argumentele. De exemplu, celebra Janet Maslin scria că „în ciuda emoțiilor superficiale, Născuți asasini nu sapă suficient de adânc pentru a atinge exact nebunia unor astfel de fapte sau pentru a le aduce la suprafață într-un mod surprinzător. Viziunea domnului Stone este lipsită de emoție, alarmantă, vizual inventivă, copleșitoare, dar nu se compară cu adevărul“.
Și după decenii de la premieră, Născuți asasini este perceput de comentatori în același mod, mai ales când este pus în legătură cu impactul său asupra culturii populare și a relevanței sale în ziua de azi. „The Guardian“, de exemplu, nu crede că a acuza mass-media de responsabilitate pentru violență rezistă în zilele noastre și că o asemenea viziune poate fi percepută ca aproape „reacționară pentru sensibilitățile moderne“, în vreme ce criticul Owen Gleiberman crede că filmul lui Stone, dimpotrivă, reușește să „prezinte foarte bine cum relația noastră parazitară cu cultura populară poate amplifica cercul violenței“.
„La 30 de ani de la lansare, Natural Born Killers rămâne un reper al cinematografiei americane din anii ’90, un film conflictual și contradictoriu, nebun, periculos și voit gonzo, dar care reprezintă un tur de forță în materie de regie“, conchide revista americană „Crimereads“. „O demonstrație estetică prin utilizarea diferitelor tipuri de peliculă, montaj expresionist, scene anarhice pline de artificii, prezentate într-un stil de videoclip muzical și acompaniate de o coloană sonoră eclectică ce cuprinde gangsta rap, metal industrial, Cowboy Junkies, Bob Dylan, Duane Eddy și Patsy Cline, realizată de Trent Reznor de la Nine Inch Nails. Dar toate acestea n-ar avea același efect dacă nu am ajunge să le dorim lui Mickey și Mallory puțin noroc în încercarea lor de a găsi libertatea împotriva unei societăți bolnave care i-a distrus. Cei doi ne captivează, în final, nu prin violență maniacală, ci prin pasiunea lor mistuitoare.“