Dumitru Gorzo este unul dintre cei mai provocatori și inovatori artiști contemporani din România. Își împarte viața și arta între București și New York. Este recunoscut pentru diversitatea tehnicilor și abordărilor sale. Se răzgândește des și muncește mult. Născut în 1975, în Maramureș, Gorzo și-a construit o carieră impresionantă atât pe plan național, cât și internațional, expunând în numeroase expoziții individuale și de grup. Și-a creat un vocabular propriu în jurul proiectelor sale, de multe ori referindu-se la lucrări ca la niște gorzolănii. Lucrările sale variază de la pictură și sculptură la intervenții în spațiul public, folosind adesea elemente de colaj și tehnici neconvenționale. Proiectele lui, de multe ori controversate, abordează teme sociale, politice și identitare, reușind să aducă în discuție subiecte de actualitate și să-și provoace privitorii. A studiat pictură la UNArte București. Din 2008 până în 2021 a locuit la New York unde a avut atelierul principal și unde este reprezentat de Galeria SLAG & RX. Între 2021 și 2023 o serie de proiecte l-a făcut să își petreacă cea mai mare parte a timpului în România, reîntorcându-se la începutul acestui an în Statele Unite.
Gorzo este cunoscut pentru spiritul său experimental, pentru refuzul de a se încadra într-un stil sau o tehnică fixă, dar și pentru relația sa ironică și critică față de instituțiile de artă și cultura contemporană. Prin lucrările sale, explorează adâncimea formelor vizuale și conceptuale, iar multe dintre creațiile lui sunt rezultatul unei reflecții intense asupra societății și a propriei identități artistice.
Cele mai recente expoziții la care a participat sunt Table et Tableau, alături de alți 11 artiști români, Doi Gorzo, alături de sora lui, Ioana Gorzo, ambele la Arsmonitor, București, și Double take de la SLAG & RX, alături de sora sa. Lista de expoziții care alcătuiesc biografia lui Dumitru Gorzo este lungă, numărând în jur de 50 de expoziții personale în ultimii 20 de ani. Titlurile lor parcurse unul după altul răsună nu doar ca o poezie dadaistă, ci ca dovada vie a diversității și evoluției pe orizontală a parcursului profesional al artistului, părând să alterneze în mod conștiincios între seriozitate și glume curatoriale. Din 2024 până în 2003, o selecție de titluri de proiecte și expoziții sună așa: Doi Gorzo, Utopia, merită, Forme noi, Picturi cu vârf și îndesat, Fuga de acasă, Private Jet, GHEORGHE, Lucrări cu coadă, urmează cu vârf, Contagiune, RESILIENCE, Protected by Weeds, IZVORUL 2, Strata, Out of Love, Not Tourists, The Fiasco of the End of the World, Super C, Outdoor Project on Greenwich Street, Wunderkabinett, In the Corner of My Eye, Short Stories of Gorzo, Belle Roumanie, Don’t Complicate the Sleeping Baroque, The Fence, Punct de colectare a artei, 7 Babes,Mr. President is a Sexual Object, Welcome to Paradise, Dilitdotcom – Symptoms of Contemporary Myth, Rural Art Protest, Coconii, GORZO, Ompoziție.
Dumitru Gorzo, ai menționat odată importanța „luptei cu un singur proiect“ pe o perioadă îndelungată. În același timp, te declari adeptul spontaneității și al deciziilor la fața locului. Tânjești după începutul anilor 2000 când puteai să faci o expoziție de pe-o zi pe alta și apoi să dispari, dar în același timp petreci luni întregi on-site în același proiect. Ce sunt proiectele pentru tine și care a fost cel mai îndelungat de până acum?
Încercări de dumirire pe teme date, care se schimbă pe parcurs și de unde ies lucrări ce se comportă ca niște copii scăpați în lume. Am nevoie de tipul acesta de relaționare, ca să nu-i spun încercare. Și nu vorbim de motive pentru a începe munca, ci despre cadru pentru apariția unor picturisculpturidesencolajetc.
De obicei, sar de la o lucrare la alta, de la un mediu la altul și în povestea atelierului meu e cumva extraordinar. Găsesc tehnici inedite, combin lucruri, imaginez soluții și, imediat ce una dintre acestea se clarifică, merg spre alta. Or, proiectele îmi permit să adâncesc unele dintre aceste direcții, să le epuizez într-un mod care le îndepărtează de povestea unor simple soluții plastice sau tehnice.
Cel mai îndelungat proiect al meu probabil că este Capete (Heads), care a început undeva prin 2009 și care își strecoară reprezentanți în aproape toate seriile noi de lucrări. În expoziția de la Iași există un număr bun de imagini ce trimit clar la niște căpățâni. Un moment important al acestui proiect a fost expoziția Heads din 2012, o instalație outdoor: cincizeci de lucrări 240/ 120 cm, expuse pe zidurile orășelului Red Bank din New Jersey. Apoi, în expoziția Picturi cu vârf și îndesat de la Universalul vechi din Reșița, geamurile din partea superioară au fost umplute cu capete. Și vorbim de aproape o sută cincizeci de geamuri. De fapt, am adus acest exemplu pentru a spune că, după mine, odată început un proiect, nu se mai termină.
© Natalia Todeasa
Ai spune deci că toată arta lui Gorzo este un work in progress?
Fără a exagera prea tare, cred că arta mea e muncă și umblat după formă. Și, forma fiind formă, scap de presiunea ideii de progres. Nu înseamnă că nu pot apărea atât progresul, cât și regresul, însă în schema de lucru pe care o practic, devin cumva secundare.
Vorbești mult despre muncă.
Așa ar trebui să facă orice leneș care se respectă, să se salveze în discuții despre muncă. Hainele uzate și murdare purtate ostentativ ajută.
Lenea este importantă în artă, așa e. Artiștii din estul Europei, prin anii ‘70-’90, vorbeau mult despre acest subiect, al muncii în relație cu arta. Mladen Stilinović, de exemplu, s-a fotografiat în timp ce dormea și a numit lucrarea asta Artist at work (Artist la lucru). Alții se plimbau prin păduri și spuneau că fac „weekend art“. Din proiectele tale, în schimb, reiese că muncești fizic, chiar foarte mult. Nu ești un artist de birou. Și nici unul contemplativ. Ai palmele muncite, cum s-ar spune. Te-ai considerat vreodată un artist conceptual? Și, dacă nu, ce fel de artist ești atunci?
Încadrările clare nu mi se prea potrivesc. Da, am avut câteva proiecte care ar putea trece drept artă conceptualistă, însă nu asta era miza. Ce fel de artist sunt, nu știu. Spre exemplu, în urmă cu o lună, gândeam de zor design sărac. Un fel de mizerabilism neestetic, ca o flegmă pe plita încinsă. Între timp, m-am luat cu altele.
Eu și „balaurii instituționali“ ne ignorăm reciproc
Pentru un artist ca tine lumea artei poate părea (mai mult decât pentru alți artiști) dominată de anumite instituții sau – să le spunem dacă vrei să transpunem în basm povestea criticii instituționale – monștri. Care a fost experiența ta în a-ți negocia locul în cadrul acestor medii oficiale, atât în România, cât și în străinătate? Au existat momente în care ai simțit nevoia să te împotrivești conformării la așteptările instituționale, să te lupți?
Lumea artei, ca toate celelalte conglomerate de instituții și indivizi cu interese profesionale înrudite, este un spațiu de negociere continuă, cu câștigători vremelnici, victime de toate felurile și modele devenite eficiente, fix când își pierd relevanța. Parafrazându-l aproximativ pe Noica (știu, nu e la modă între lucrătorii culturnici să-l citezi pe Noica!), aș spune că toate aceste încordări și situații sunt meteorologie. Da, se frâng (unele) destine și e neiertător; lucruri care ar trebui să ocupe centrul sunt evacuate sau uitate; indivizi cu operă dispar cu tot cu operă, însă situații similare se întâmplă în toate lumile. Eu și „balaurii instituționali“ ne ignorăm reciproc. Colaborăm minimal și ne desconsiderăm fără încordări susținute. Eu le zic că sunt doar niște potriviri întâmplătoare și că le lipsește orice formă de substanță, că la prima briză dispar, la care mi se răspunde că nu exist. Și, în disensiunea mea de lucru, dacă o structură de organizare care organizează cultura îți spune direct sau prin vreun reprezentant că nu exiști, e semn bun.
Crezi că este vreun „balaur“ pe care l-ai doborât în România?
Am avut într-o noapte, acum mulți ani, o încăierare cu poetul P.V. și, după zece minute de lovituri în vânt din ambele părți, am renunțat amândoi. Tot așa și cu „balaurii“ de care am zis. Ce-i drept, cu P. am plecat ca doi prieteni de la locul faptei.
Prima expoziție personală în care expun numai lucrări pe hârtie
Cu toate astea, criticii de artă devin creativi în preajma ta. Nu am reușit să găsesc vreo recenzie anostă în ecourile din presă ale ultimelor tale expoziții. Hai să vorbim despre ce urmează să faci la Iași. La începutul lui octombrie vei fi la Iași, e prima dată când expui aici. Cum anticipezi că va influența contextul local receptarea lucrărilor tale în comparație cu expozițiile anterioare pe care le-ai avut în orașe precum Timișoara, București sau Bistrița?
Habar nu am. Sper să fie o experiență tare, atât pentru mine, cât și pentru ieșenii care or să aibă curiozitatea de a vedea ultimul meu proiect. Țin să subliniez faptul că e un proiect nou, într-o tehnică pe care o practic uneori, dar nu a fost până acum nici un moment în care să intru mai tare în ea. De fapt, sunt cam două tehnici: imagine stencil și imagine imprimată cu ajutorul sitei. Ce-i drept, în acest moment mai e o săptămână de lucru intens și alta de panotare, așa că mai pot apărea medii de lucru. Cu siguranță, povestea receptării o să fie alta decât în Timișoara, unde am mai expus și înainte, București, unde am făcut ochi în ale artei – și încă mai fac – sau Bistrița, unde am lucrat cu ușile deschise aproape șase luni.
Înțelegem că receptarea va fi o surpriză și pentru ieșeni, mai ales că vei deschide expoziția de Noaptea Galeriilor. Ce le vei arăta mai exact?
Construiesc de mai mulți ani relații cu anumite forme ce se repetă sau transformă într-un mod care poate fi urmărit. Mă interesează, în același timp, felurile de imagine care suportă repetiția fără a pierde din relevanță.
Și mă refer în special la tehnicile de printare, tehnici ce, în multe rânduri, condiționează imaginea, împingând-o spre simplificări și sinteză. În general, îmi inventez tehnicile, care de cele mai multe ori sunt chestiuni hibride, însă cu șablonul, stencilul, am o poveste mai lungă.
Totul începe la sfârșit de 1998, când, neavând bani pentru a tipări afișul unei expoziții ce avea loc în ianuarie 1999, am decis că o să fac o matriță pe care o s-o suflu cu spray-ul pe pereții orașului. Fără să vreau sau să știu, s-a întâmplat să fac primul șablon din București. Mai târziu, când a început fenomenul intervențiilor artiștilor în stradă, am avut câteva ieșiri, dintre care aș aminti aici Vin în 5 minute, un șablon în care, deasupra textului pomenit, trona fața lui Ceaușescu cu aripioare îngerești.
Prin mai 2020, în plin lockdown, am făcut douăzeci de șabloane pe care le-am suflat în 100 de exemplare fiecare și le-am oferit cadou cui și le dorea.
După cum vezi, m-am tot învârtit în jurul acestei tehnici, fără a simți însă că am exploatat-o suficient. Așteptam ocazia, și aceasta s-a ivit atunci când am fost invitat să expun un proiect la Iași. Și, cum îmi place să îmi complic existența, am să expun și niște lucrări într-o tehnică asemănătoare serigrafiei, în care plasa fină de mătase e înlocuită cu plasa de țânțari, emulsiile cu o rășină pentru vopseluri, iar racleta cu spray-ul.
A nu se uita hârtia, cred că e prima expoziție personală în care expun numai lucrări pe hârtie. Și ăsta e un alt lucru pe care îl așteptam de niște ani buni.
Cum vezi tu expoziția?
Galeria acoperită de lucrări. Practic, este o instalație realizată din forme ce vor compune diferite scene și care, la sfârșit, poate fi citită ca o singură lucrare.
Formele sunt așa-numitele gorzolănii, care, de felul lor, sunt rezultatul desenului-schiță – fac asta aproape continuu, iar uneori o combinație între un ritm inițial, felul în care curg lucrurile în jur, plus o sumă de acțiuni ce se întâmplă undeva spre periferia atenției. Formele astea sunt folosite ca agenți în compozițiile ce vor forma instalația murală, pe care intenționez să o construiesc asemeni unui text, cu diferența că, fiind vorba de imagine, citirea se face în mai multe feluri, aproape simultan: dreapta/ stânga, sus/ jos, jos/ sus, dinspre mijloc etc. Gorzolăniile sunt folosite ca prezențe clare, între ele existând legături formate din elemente de tip linie și culoare sau, pur și simplu, relații de subordonare, așezare în context, suprapunere, într-o murală continuă care umple pereții.
Aș vrea să aduc în discuție proiectul tău Forme Noi care s-a petrecut la Comenduirea Garnizoanei Timișoara în octombrie 2022 – ianuarie 2023. Timp de trei luni în care ai transformat locul te-ai implicat atât în spațiul fizic, cât și în narațiunile locale. Cum a modelat sau transformat caracterul unic al acestui spațiu abordarea ta artistică actuală?
Spațiul a apăsat/ dictat mult din felul în care s-a desfășurat proiectul. Am mers acolo pentru trei săptămâni cu planuri să duc o expoziție cu mine și să mă întorc cu niște lucrări. Un proiect nou. Ajuns acolo, m-am trezit într-o clădire imensă, cu o curte de jumătate de hectar, fix în centrul Timișoarei, pe care puteam să le folosesc pentru expunere și lucru. O vreme mi-am imaginat că mă bat cu clădirea, clădire care a câștigat toate caftelile și cumva am devenit prieteni. De nevoie, probabil, cel puțin pe partea mea… A fost o expoziție pentru început, cu lucrări aduse de la București și un atelier unde au tot apărut stâlpi sculptați și pictați, atelier care s-a terminat cu o altă expoziție. Foarte importanți în poveste, un număr de prieteni care au potrivit și uneori generat lucruri: Dorinel Hotnogu, care a mijlocit aproximativ zece metri cubi de lemn pentru lucru și multe întâlniri; Adalbert Marton, care a avut grijă să fie mereu un număr de sticle din vinul pe care îl produce și care e bun tare, vin ce a fost împărțit cu vizitatorii; și peste toți, Sorin Predescu, fără a cărui bunăvoință și idei proiectul nu ar fi avut loc. Plus mulți alții care ar trebui pomeniți, dar cum nu suntem la Oscaruri, le mulțumesc în gând. Apoi, cele câteva sute de întâlniri pe toată durata proiectului, cu descoperiri, regăsiri, supărări, împăcări și despărțiri. O ispravă culturală bună, dublată de o mini-dramă cu accente comice între artiști, curatori, lucrători culturali, iubitori de cultură etc. De la trei săptămâni, am stat trei luni, după care o pauză de două săptămâni și încă o lună și jumătate. Apoi expoziția finală, expoziție care m-a făcut să revin în Timișoara de mai multe ori.
Întâlnirile tale cu astfel de spații devin formative, nu? Cum te desparți de locurile astea când se termină proiectul? Unde se duc lucrările? Care-i viața lor?
Spațiile devin oameni așa cum lucrările devin oameni, cărțile devin oameni etc. Se creează relații cu spațiile, ele devin parte a experienței și mă despart de ele așa cum mă despart de cunoscuți. Rămân în memorie și în harta mea afectivă, unde sunt revizitate la anumite intervale. Cât despre lucrările rezultate din aceste întreprinderi, ajung te miri unde: în depozit, la atelier, pe pereții unor colecționari sau instituții, sunt tăiate, repictate, distruse, aruncate, ascunse sau parte din alte proiecte. Odată ce pleacă de la mine, de fapt imediat ce sunt expuse începe o viață a lor, una postatelier, în care nu o dată se transformă radical după întâlnirea cu ceilalți. Suferă interpretări, reimaginări, îndepărtări, transformări care le fac nu o dată să devină altceva, departe de intențiile, visele și posibilitățile mele mentale.
Lucrările tale oscilează adesea între desen, pictură, sculptură și instalație. Ce anume te face uneori să alegi un mediu în detrimentul altuia, sau să le amesteci, de cele mai multe ori? Cât de riguros ești? Uitându-te în urmă la expozițiile pe care le-ai făcut, observi vreun tipar? Dacă ar fi să faci o statistică, în ce fel ar fi procentele per mediu? Și poate nu e important, dar dacă nu e important, atunci te-ai vedea făcând fotografie sau performance sau video?
Fac fotografie și am făcut atât video, cât și performance. Se întâmplă ca tehnicile enumerate de tine în prima parte a întrebării să fie predominante, însă dacă mâine căutările o să mă ducă spre dans sau scris, o să mă arunc în direcția respectivă cu aceeași inconștiență. Nu am nici un fel de promisiune finală pentru o tehnică sau alta. Da, sunt atras de linii, culori și volum și de felul în care apar în tehnicile numite tradiționale. Cât despre rigoare, sper că sunt suficient de zăpăcit în ce fac încât să pot sări de la una la alta, exersând în spațiul lucrărilor cât mai multă nebunie. Aș lăsa rigoarea pentru trăitul în lume, dar se pare că nici aici nu îmi prea iese.
Probabil că felul în care îmi compun gorzolăniile, forme compozite cu multiple surse și de intensități diferite, bestiarul meu personal, e cel mai aproape de ce s-ar numi un tipar. Le dezvolt în mod conștient încă din 2003 și cumva pot vedea o înrudire clară între primele și ultimele.
Despre procesul tău de lucru aș mai vrea să te întreb în continuare: nu te înspăimântă toată abundența materială pe care o produci? Ce faci cu atâtea totemuri, portrete, sculpturi, bucăți de instalații amprentate de stilul tău? Până să fie vândute, cât de mult ții la cordonul ombilical? Are loc vreo anume decantare de nostalgia creației pentru ca mai apoi să rămână pe seama galeriilor/ pieței să se ocupe de „marfa ta“?
Văd lucrul ca pe un act de construire continuă a sinelui, și asta e fără sfârșit! Unul dintre avantajele unei producții mari este că anumite lucrări îți ies din cap, le pui deoparte și uiți de ele. Ei bine, atunci când le revezi, te surprind ca și cum nu ți-ar aparține. E unul dintre puținele momente în care îți poți vedea lucrările cu alți ochi și, într-un fel, să te bucuri de ele. Uneori, momentelor de nesiguranță, neînțelegere și presiune le răspund cu lucrări, multe. Atunci când mi-e bine, mă apuc de lucru; când mi-e rău, lucrez. Și asta îi nemulțumește pe anumiți colecționari lipsiți de imaginație culturală, care cred că trebuie să ai lucrări puține pentru a avea valoare. Probabil că asta e „balaurul instituțional“ cel mai serios de până acum în ceea ce mă privește. Și, da, există instituția colecționarului. Și nu face decât să mă incite.
Pentru a atinge un moment de liniște, echilibru și sens, trebuie să mișc povestea, să o fac să curgă, așa sunt construit. Se întâmplă să distrug lucrări, multe, dar cum nu o fac ca pe un gest public, există părerea că am cantități enorme de picturi, sculpturi, desene și multe alte artefacte. Cât despre documentare și arhivare, las neplăcerea asta altora. Nu cred că am ajuns într-un punct în care să fie nevoie de o privire retrospectivă exactă; intenționez să mai fac multe nefăcute.
Despre atelier
Sunt unii artiști, dintre cei care au trăit nevoia unei izolări în perioada comunistă, precum Geta Brătescu sau Ion Grigorescu, care s-au raportat la atelier ca la un spațiu intim, închis, destinat explorărilor/ cercetărilor individuale asupra corporalității și gestualității artistice. Atelierul, sau studioul, este casa subiectivității creative, a „egoismului singurătății“. În România, și în multe dintre țările fostului bloc sovietic, au funcționat, și funcționează încă, acele ateliere ale Uniunii Artiștilor Plastici, ca spații private, turnuri de fildeș sau pur și simplu locuințe secundare pentru artiști, deschise publicului poate odată pe an. La tine atelierul pare aproape deloc despre tine și aproape în totalitate despre munca și deschiderea ta spre lume. În ultimii ani ai avut o serie de expoziții intitulate Continuous Studio/ Atelier continuu. Care e motivația ta pentru astfel de invitații?
Pentru toți artiștii, studioul este un loc intim, laborator de creație și refugiu. Nu prea e de arătat pentru că starea de căutare specifică creației e complicată și greu de împărtășit. Nu vrem să fim văzuți în poticnelile și eșecurile noastre. În Continuous Studio fix asta urmăresc: inconfortul lucrului cu lume în jur. Și a ajuns să fie, cel puțin o perioadă, metoda de înnoire. Aș rezuma situația cam așa: lucrul pe o suprafață bidimensională sau chiar volum, pe măsură ce e exersat și adâncit, te pune într-o situație de eficiență și economie a gestului mâinii, plus o bună legătură între creier, mână, instrument și suprafață. Pe scurt, se formează niște trasee și niște rezolvări care riscă să se repete. Mâna știe și ți-o poate lua înainte, creierul tău, muncit în familiaritatea spațiului și problemelor atelierului, învață căi de scăpare, corpul găsește soluții etc. Situațiile în care apar ceilalți sunt inconfortabile diferit, te proiectează parțial în exteriorul tău și astea sunt momente în care legătura mână-creier nu funcționează la fel, au loc rupturi și rezolvările la care ajungi sunt altele.
Cu alte cuvinte, am folosit inconfortul și presiunea prezenței celorlalți, în primul rând, ca pe un instrument de lucru. Foarte importantă este întâlnirea cu ceilalți și mă refer în special la cei pentru care prezența în atelierul unui artist ce lucrează nu e un lucru obișnuit. S-a tot vorbit în ultimii ani despre crearea de public, atragerea de public, convingerea publicului etc. Nu am urmărit nici una dintre acestea, ci niște momente care îmi întăreau părerea că accesul la cultură trebuie să fie liber, fără costuri majore și că cea mai mare investiție din partea publicului trebuie să fie prezența, curiozitatea și dispoziția de a consuma un produs care ar putea să te scoată din confortul viziunii pe care o ai asupra lumii.
Hai să încheiem cu un rând de întrebări rapide. Ce anume îți face plăcere și ce anume te încurcă de când începi și până termini un proiect – de la idee, schițe, planuri, până la realizare, expunere, vindere?
Nu știu dacă plăcerea ar fi printre primele lucruri la care mă gândesc în timpul proiectelor, sunt prins într-o mișcare plină de tensiune în care parte din mine e în altă parte și am momente în care devin mișcare, materie de lucru, linie. Timpul capătă o consistență diferită. Privite retrospectiv, astea sunt unele dintre părțile bune. Mă încurcă cel mai mult timpii în care ar trebui să fac, dar nu fac, colaboratorii care cred că știu exact ce am de făcut și diverse chestiuni de natură administrativă.
Care e artistul tău preferat?
Fix acum sigmarpolkealtamiramichelangelobeuysluisebourgeoismitroicervantesespopenheduanna, dar până mâine se mai poate schimba.
Ai știut dintotdeauna că ești un artist controversat? În State ai primit vreodată eticheta asta?
Am avut noroc să creez diverse reacții încă din timpul facultății. Ulterior, pentru o vreme, am fost controversatul de serviciu. Uneori am urmărit asta, alteori s-a întâmplat independent de intențiile mele. Deși am făcut câteva trăsnăi, în State nu am primit această etichetă.
Cum îi explici mamei tale ce muncești tu?
Mamei îi plac lucrările mele. Poate o să mire asta, dar nu a trebuit niciodată să-i explic ei sau cuiva din familie ce fac. Și au fost mereu la curent cu transformările subsemnatului. Tata și bunicul au venit la deschiderea primei mele expoziții de la MNAC, unde, între altele, tronau patru femei cu penisuri, grele, mari, rele. Au trăit vernisajul ca pe un eveniment important, dar normal. Nu păreau deranjați.
Ce te-ar face să te oprești din făcut artă?
Nimic din ce îmi pot imagina acum. Dar spun asta în timpul unei seri liniștite.
În perioada 4 octombrie – 30 noiembrie, Dumitru Gorzo va expune cel mai recent proiect al său la Galeria Borderline Art Space din Iași. Expoziția Astea nu sunt desene va fi deschisă în cadrul NAG Iași 2024.
Galerie foto
