Alex. Leo Serban: Dati-mi voie sa dedic aceasta conferinta unui prieten care a plecat de curind dintre noi. Este vorba despre Gabriela Tudor. Ea a fost una dintre cei care au pus, de fapt, bazele managementului cultural in Romania. Ar fi trebuit sa fie aici, printre noi, in aceasta dimineata… (…)
Intrebarea asta – „De ce vedem filme?” – pare simpla. Ea a constituit titlul cartii mele care a aparut in 2007 la Polirom. Iar titlul acestei conferinte este „Si totusi, de ce vedem filme?”. Ideea este ca, in 500 si ceva de pagini, n-am putut sa epuizez intrebarea. Este una la care am ajuns sa dau multe raspunsuri in functie de momentul si de dispozitia in care sint, dar, cum spuneam, mi s-a parut foarte interesant sa vad ce au de spus ceilalti despre aceasta intrebare care se ramifica in tot atitea raspunsuri posibile. Pe blogul domnului Tolontan, de pilda, am gasit comentariul unui user care spunea, pur si simplu: „De plictiseala, domnule!”. Altcineva mi-a administrat, sa zicem asa, pe site-ul ziarului „Ziua”, obiectia serioasa: „Ati omis esenta problemei: manipularea subconstientului”. De ce? Nu am inteles daca intrebarea era „de ce este manipulat subconstientul?” (la care nu pot sa raspund decit „de ce nu?”), sau de ce am omis esenta problemei – pentru care ma fac intrutotul vinovat. In fine, a mai fost un raspuns care mi s-a parut foarte aproape de adevar si care mi-a placut foarte mult, venit de la o domnisoara sau doamna care spunea (pe blogul lui Bucurenci): „Pentru ca vreau sa-mi ofer doua ore de alta realitate… „.
Si daca cei mai multi dintre noi ne gindim in acesti termeni la film? Este ceva care ne ofera timp de doua ore (in ultima vreme ceva mai mult, de unde se vede ca scenaristii si producatorii de la Hollywood nu mai pot sa povesteasca in doua ore o poveste) sau noi, in doua ore, ne oferim o fereastra, o lucarna spre altceva.
Seductie, emotie, hipnoza
Practic, ce cautam intr-un film? Cautam viata intr-o forma cit mai aproape de perfectiune, care sa ne intereseze, sa ne capteze, sa ne captureze timp de – sa zicem – doua ore. Si sint nenumarate posibilitati de a face acest lucru. Este vorba in primul rind de evadare, evadarea intr-o realitate sau intr-o para-realitate, este vorba de aventura (toata lumea adora filmele de aventuri), este vorba de seductie, este vorba – in orice caz – de emotie si este vorba, cu siguranta, de hipnoza. Aceasta combinatie de lucruri pe care le cautam intr-un film tine de multe, multe alte lucruri pe care le vom vedea pe parcursul acestei conferinte.
Dar as spune un lucru: daca vorbim de film ca imagine in miscare, exista un obiect cinematografic care a fost in cinema inca de la, sa zicem, inaugurarea cinematografului. Si vorbim, practic, despre o posibila, n-as spune neaparat comparatie, mai curind un paralelism intre revolutia industriala (al carei produs este si filmul) si acest obiect la care vreau sa ma refer si care este trenul – mai bine zis, locomotiva.
Exista nenumarate imagini de locomotiva in istoria cinematografului (nu stiu daca cineva a avut curiozitatea sa faca un inventar al tuturor locomotivelor sau trenurilor din istoria cinematografului!), in orice caz exista nu numai imaginea unei locomotive dar, pentru a sugera miscarea sau drumul, este folosita de foarte multe ori imaginea rotilor de locomotiva care se invirt foarte repede. In momentul acela stim foarte bine ca este vorba de o deplasare intre spatii destul de mari. Bun, o sa ma intrebati, de ce nu se foloseste imaginea unei masini, pentru ca masina deja exista atunci cind s-a inventat cinematograful, in 1895? E adevarat ca avionul inca nu aparuse, dar eu as spune ca un tren sau, mai precis, o locomotiva este o imagine mult mai, sa zic asa, iconica. Este, intr-adevar, spectaculoasa din toate punctele de vedere – ne imaginam ca exista aburi, exista fum, exista tot acel angrenaj de roti s.a.m.d., pe cind un avion in zbor aproape ca nu-ti dai seama ca zboara. El este imobil pe un ecran. Faptul ca exista aceasta recurenta a imaginii de locomotiva are mai multe explicatii. Una dintre ele este exact aceasta – de a da impresia de miscare, de drum –, dar exista si o intreaga anecdotica in jurul aparitiei locomotivelor in filme. Despre una dintre ele eu am crezut multa vreme ca e apocrifa, dar nu este absolut deloc, am intilnit-o recent intr-un volum de eseuri al lui Le Clezio, proaspatul nobelizat, un volum despre cinema in care povestea ca o matusa sau stra-matusa de-a lui era de fata in momentul in care pe ecranul unui cinematograf parizian lumea a vazut venind o locomotiva si toti au sarit din scaun speriati. Ceea ce e stupefiant astazi e ca cineva, la momentul respectiv, putea sa-si imagineze ca un obiect bidimensional alb-negru era chiar o realitate care navaleste peste tine! Astazi nu mai avem aceasta inocenta – asta este absolut cert –, dar la vremea respectiva, pentru ca era ceva cu totul nou, cu totul spectaculos, venirea unei locomotive catre public a provocat aceasta reactie care, cum spuneam, e absolut reala.
In fuga prin fata multor filme
Locomotivele si trenurile in general apar intr-un mod aproape maniacal la unul dintre regizorii mei preferati, si anume la Hitchcock. Dar eu am ales mai degraba o alta imagine, sper s-o gasesc, este alergarea prin Muzeul Luvru din Bande a part al lui Jean-Luc Godard. Imaginea este binecunoscuta, este una dintre imaginile emblematice ale cinematografului, nu numai ale cinematografului lui Jean-Luc Godard, care pe mine ma fascineaza – dincolo de prospetimea indiscutabila pe care-a avut-o la inceputul anilor ’60 cind a fost facut filmul. Este, de fapt, un fel de istorie a cinematografului, comprimata si adusa la zi astazi, cind senzatia mea e nu numai ca cinematograful a ajuns un imens muzeu, dar ca lipsa noastra de disponibilitate, de timp, de tot ce vreti ne fac sa trecem pur si simplu in fuga prin fata multor filme. La modul teoretic, spuneam, exista oricind aceasta posibilitate de a accesa oricare dintre filmele care au fost facute in cinema de la inceputuri, de la fratii Lumiere (1895) pina alaltaieri, pina ieri. Citi dintre noi insa mai avem timp si, cum spuneam, dispozitie sa vedem toate aceste opere? Deci, practic, ceea ce ar fi trebuit sa fie o transmitere a cinefiliei de-a lungul timpului se blocheaza in mici momente in care, in cel mai bun caz, reusim sa trecem in fuga prin fata unor filme.
Filmele sint, pina la urma, si o forma de arheologie antropologica. Si s-ar parea ca unul dintre modurile cele mai interesante pentru acest spectator cumva plictisit si fara timp este de a vedea inceputul cinematografului si pina la jumatatea secolului trecut nu doar ca pe un muzeu de filme, dar si ca pe un muzeu al oamenilor care au trait in acel timp. Cu alte cuvinte, un mod de a recupera tot acest trecut care mi se pare cumva opac este de a ne imagina istoria cinematografului ca pe o succesiune comprimata de epoci istorice. Si poate ca am avea aceasta curiozitate de a vedea, sa zicem, cum aratau oamenii la sfirsitul secolului al XIX-lea, cum se comportau, care era gestica lor s.a.m.d. pentru ca, evident, pina la aparitia sonorului nu am fi stiut cum vorbesc, care este grauntele vocii lor. Ei bine, asta am dat-o ca butada intr-un articol din „Idei in dialog”, dupa care mi s-a parut tot mai mult ca, de fapt, este intr-adevar o solutie, ca ar trebui sa avem aceasta curiozitate elementara de a privi indeaproape acest muzeu in imagini, de a ne apropia de acesti oameni pentru ca, pina una-alta – si cu exceptia teatrului (dar teatrul, din pacate, nu rezista decit sub forma conservei filmate) –, in cazul cinematografului exista acest miracol care inseamna ca tot ceea ce vedem s-a petrecut la un moment dat, iar oamenii aceia, actorii care apar in filmele respective, sint intr-adevar oameni care au trait in momentul respectiv. Mie mi se pare o perspectiva absolut vertiginoasa asupra unei arte pentru ca, daca o comparam cu celelalte arte, singura care poate sa mai aiba un asemenea raport cu viata este teatrul.
Revenind la ideea aceasta cu viata care bate filmul, se intimpla un lucru asupra caruia o sa ma intorc, dar care este – zic eu – fascinant caci se leaga de felul in care ne raportam la imagini in general, dar mai ales la aparitia oamenilor in aceste imagini (altminteri nu are rost sa vorbim). Practic, exista aceasta imagoteca universala si aici putem gasi la modul ideal absolut tot ce a existat de la inventarea cinematografului si pina astazi. In asemenea masura incit exista – astazi chiar – foarte multi oameni care invata istoria de la cinematograf si care sint convinsi ca ceea ce vad nu poate fi decit adevarul gol-golut. Este practic aproape un continuum de imagine in care putem accesa in fiecare moment diferite perioade istorice. Aproape ca nu mai exista mister. Ceea ce am vazut in jurnalele de actualitati – vorbesc de jurnalele de arhiva – este la dispozitia noastra. Or, riscul evident este ca acest continuum de imagine in care recunoastem lucruri care s-au intimplat devine realitatea noastra. Aceasta inregistrare a realului, a momentului istoric capata o valoare de adevar absolut.
Textul integral al conferintei sustinute de Alex. Leo Serban la Teatrul National „I.L. Caragiale” in 18 ianuarie va fi publicat intr-o brosura si distribuit impreuna cu DVD-ul conferintei.
Realitatea ca un „film-catastrofa”
O sa va arat acum o imagine pe care probabil ati vazut-o cu totii in ultimele zile. Este imaginea acelui avion al Companiei US Airways, care a amerizat in riul Hudson din Manhattan. Mie mi se pare ca, daca nu am sti ce este, daca nu am cunoaste contextul acestei imagini, am putea jura ca este eventual o reclama, dar, in orice caz, un cadru dintr-un film facut la Hollywood, un film-catastrofa. Ceea ce este extraordinar e ca toti pasagerii sint insirati de-o parte si de alta pe aripile acestui avion. Asta este o imagine pe care o stim din realitate. Este ce s-a aratat la stiri s.a.m.d. Dar nu este cinema, evident. Nu doar pentru ca este o imagine fixa, ci pentru ca, pentru ca ea sa devina cinema, trebuie ceva mai mult. Ar fi fost probabil o imagine ideala daca in spate, in planul indepartat s-ar fi vazut silueta New York-ului. Ei bine, in fata unei asemenea imagini lumea spune indeobste: „Da, viata bate filmul”. Cu totii sintem de acord ca este poate unul dintre enunturile cele mai folosite in ultima vreme pentru a descrie cumva relatia pe care o avem cu cinemaul. Viata bate filmul. Dar ceea ce poate nu este aparent in acest enunt este ca el reprezinta, de fapt, o concluzie. Daca viata bate filmul inseamna ca, pina nu demult, filmul a fost cel putin egalul vietii, daca nu chiar a batut viata. Altfel, aceasta comparatie nu are sens.
Ei bine, intr-adevar, o perioada foarte lunga (mai precis pina la aparitia televiziunii), filmul a fost fie echivalentul vietii, fie o forma de viata – n-as zice idealizata, dar in orice caz idealizata intr-un sens foarte formal. In sensul in care este vorba despre viata stilizata, in asa fel incit sa ne ramina in memorie.
Selectie si transcriere
de Iulia Blaga
Curriculum vitae
» Senior editor la revista „Dilema Veche”.
» Articolele sale au aparut in reviste precum „Cahiers du cinema” (Franta), „Carta di cinema” (Italia) si „Cover Magazine” (Statele Unite).
» Colaboreaza cu „Suplimentul de cultura”, „Elle”, „Idei in dialog”si „Observator cultural”.
» A mai publicat Dietetica lui Robinson (Editura Curtea Veche, nominalizata la Premiile Romaniei literare si la cele ale Uniunii Scriitorilor) si De ce vedem filme (Editura Polirom, Premiul de critica cinematografica al Uniunii Cineastilor).
» In curind ii va aparea un al doilea volum despre film romanesc la Editura Polirom.