Prolog(ul nescris al unei vieți consemnată în răspunsuri)
Ileana Mălăncioiu spune, la un moment dat, în nota asupra ediției (definitive) că toate interviurile au fost date în scris, fiind genul de interviu preferat de scriitoare. E o observație esențială pentru cei care vor să citească cartea și la final să (și) rămână cu un portret pe cât posibil real al celei care a jucat rolul de intervievată.
Am luat de-a lungul anilor zeci de interviuri, majoritatea celor covârșitoare fiind luate față în față. Le-am preferat pe acestea dintotdeauna, iar când citesc un interviu într-un cotidian sau online recunosc de la primul răspuns dacă a fost „pe viu“ sau în scris. În cazul meu, interviul luat față în față nu și-a păstrat niciodată forma inițială, cu alte cuvinte s-a întâmplat ca pe parcursul convorbirii să renunț la unele întrebări (foarte, foarte rar) sau să adaug (de cele mai multe ori au fost câte patru-cinci întrebări care s-au născut spontan, din dialogul direct și neintermediat de nimeni sau nimic altceva). Acordul tacit stabilit între mine și partenerul de dialog s-a bazat pe respectul reciproc și pe nevoia de a pune în evidență o singură persoană (și ceea ce-l reprezintă) – cea a intervievatului.
În cazul unui interviu luat în scris, lucrurile stau puțin altfel: întrebările sunt trimise – de regulă – împreună, iar respondenții replică într-un interval de timp oarecare. Faptul că se poate gândi pe îndelete la răspunsuri și că poate să-și aleagă singur ordinea întrebărilor sunt avantajele intervievatului, dar așa s-a ajuns la acele interviuri preferate de cei care lucrează în marketing – interviuri standard, cu răspunsuri lipsite de profunzime, dar menite să vândă produsul. N-o să uit niciodată dezamăgirea pe care am avut-o când am citit răspunsurile date de John Simenon, fiul celebrului George Simenon, într-un interviu realizat cu ajutorul celor de la Editura Polirom. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă cu adevărat industria cărții și un agent literar foarte bun; era evident pentru toată lumea că răspunsurile primite puteau fi relativ ușor încadrate în sfera „corecte“, adică a celor care nu deranjau pe nimeni, dar nici nu spuneau nimic nou sau ieșit din comun.
Am reușit să rămân eu însămi, autoportret realizat din câteva tușe și cu foarte mult (auto)control
Așa cum aflăm încă din primele rânduri ale notei care prefațează volumul, cel mai vechi interviu este din 1994, restul succedându-se până foarte aproape de anul ediției definitive. Interviurile au fost realizate de jurnaliști (și publiciști) români, dar și de publiciști străini, fiind prilejuite de apariția unui nou volum sau a unei traduceri, fie au fost date cu ocazia participării scriitoarei la un eveniment anume.
Citite în ordinea în care apar în volum – care nu e neapărat și ordinea cronologică –, îți dai foarte repede seama că Ileana Mălăncioiu nu doar că și-a selectat cu foarte mare atenție interviurile, ci și că a avut câteva mari teme (preferate) asupra cărora a insistat. Familia, satul unde s-a născut, relația cu celelalte surori și cu părinții, avatarurile unei copilării și maturizări ce au avut loc în timpul unuia dintre cele mai opresive regimuri comuniste din lume, afirmarea ei ca scriitoare, studiile și felul cum s-a raportat la diferite personalități culturale de-a lungul timpului, despre toate acestea găsim în interviuri amănunte care, împreună, contribuie la crearea (auto)portretului.
Risc să spun că avem de-a face cu un autoportret, pentru că se simte în fiecare interviu nevoia (obsesivă pe alocuri) de control a propriei imagini. Găsim explicații profunde pentru această atitudine ce poate părea cel puțin atipică pentru cititorii timpului prezent.
În realitate, nu e vorba neapărat de un autocontrol și de o grijă față de propria persoană, cât de nevoia de a cauza cât mai puține probleme celor din familia ei și apropiaților. Povestește în câteva rânduri, cu suficient de multe detalii, încât să înțeleagă și cel care n-are habar de istoria regimului comunist românesc, despre confiscarea averii familiei, despre parcursul ei educațional, care a avut și el de suferit datorită originii „nesănătoase“ sau despre supărarea mamei alimentată ani în șir de șomajul fiicei.
Poate că e uimitor pentru unii faptul că o scriitoare de calibrul Ilenei Mălăncioiu a crescut într-o casă în care nu existau decât două cărți: Biblia și Viețile Sfinților. Dar tocmai aceste cărți au ajutat-o să învețe să citească singură chiar înainte de a ajunge elevă. E un amănunt pe care-l regăsim reluat în multe locuri în Am reușit să rămân eu însămi.
La un moment dat, când aproape că am atins pragul exasperării tot recitind câteva din aceste detalii, m-am întrebat dacă nu cumva e vina celor care au pus întrebările. Dar mi-am adus aminte că printre primele cinci interviuri din volum este cel luat de Daniel Cristea-Enache, cel cu care Ileana Mălăncioiu a scos o carte de dialoguri (Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, un volum la care, iarăși, se referă adesea); interviul amintit e memorabil, e singurul în care scriitoarea este (aproape) excesiv de sarcastică, corozivă și categorică în atitudine. Interviul respectiv m-a determinat să nu mai fiu atât de categorică și să caut alte posibile răspunsuri la această redundanță greu de înțeles pentru mulți cititori.
Revenirea la aceste amănunte tind să cred că în cea mai mare parte i se datorează scriitoarei și nu celor care i-au adresat întrebările. De ce procedează astfel? Nu pentru că uită – are o memorie de invidiat, exersată –, ci pentru că reluarea acestora are loc în anumite contexte. Târziu mi-am dat seama că ea și-a gândit foarte bine interviurile, unele seamănă cu niște scrisori, altele iau forma unor eseuri, semn că scriitoarea e mereu prezentă, chiar și când se raportează la propria persoană din exterior. Se obiectivează prin intermediul propriilor răspunsuri, iată cel mai bun răspuns posibil la această repetiție.
De altfel, se poate face un mic exercițiu – care ține și de o verificare a ipotezei lansată de mine, dar și de conturarea unui portret autentic al scriitoarei: fiecare interviu este, în realitate, o ramă, un contur pentru un portret în sine. Dacă suprapunem aceste contururi, realizate în aproape 30 de ani, ne dăm seama că obținem o siluetă viguroasă, realizată de un pictor cu mână foarte sigură, care știe anatomia corpului uman la fel de bine ca un doctor de renume. Detaliile vin din fiecare interviu în parte și se așază în interiorul acestui portret după cum i-a impus scriitoarea pictorului. În final, după ce se va citi și ultima filă, vă veți da seama că pictorul e una și aceeași persoană cu scriitoarea, deci portretul e în fapt unul din cele mai autentice autoportrete din literatura românească de după război.
Ileana Mălăncioiu
Câtă poezie încape într-un eseu sau ce înseamnă să faci publicistică fără compromisuri
Ileana Mălăncioiu a trăit suficient de mult încât să poată spune că are experiență de viață cât au adunat alți câțiva oameni la un loc. Cu studii de filosofie care au ajutat-o să-și mențină în permanență spiritul critic viu, ar fi putut fi foarte bine și un critic literar de calibru, dar destinul ei a fost poezia. Cea care a ajutat-o să supraviețuiască în cele mai grele momente – pierderea surorii, pe care a vegheat-o până la trecerea pragului dintre lumi, și moartea mamei (experiența spălării trupului acesteia ar fi putut fi traumatizantă, dacă poeta n-ar fi avut credința că există Dumnezeu și viața de apoi).
Găsim în multe locuri din interviurile care alcătuiesc Am reușit să rămân eu însămi povestite cele două momente, dar de fiecare dată raportarea la evenimentele în sine din alt unghi, semn că scriitoarea are o gândire interioară profundă, care n-o lasă să adoarmă spiritual niciodată.
Se poate constata astfel că poeta este în același timp statornică, dar și că interesul ei pentru un eveniment anume o ajută să-și cultive intens darul introspecției. Interviurile adunate în volum surprind o evoluție interioară, de care prea puțin ne-am da seama altfel. Așa se justifică, în fond, și apariția volumului ca atare.
Am fost mult timp împotriva unor astfel de volume, le-am considerat „vinovate“ pentru tăierea inutilă de copaci, dar mi-am schimbat opinia în momentul în care am realizat că tinerii născuți după anul 2000 au o memorie foarte scurtă, fragilă și dependentă de internet, ceea ce înseamnă că toate aceste trăsături vin la pachet cu infidelitatea.
Un volum cum este Am reușit să rămân eu însămi salvează mult din ceea ce putem numi generic memorie colectivă, pentru că de la un punct încolo nu mai este vorba doar de scriitoarea Ileana Mălăncioiu – viața și activitatea literară, așa cum au fost –, ci și de contextul sociopolitic.
Citind interviurile îți readuci aminte (sau afli, dacă ești tânăr) de multe evenimente sociale și politice pierdute de multă vreme în groapa istoriei.
Pare aproape nefirească referința la mandatul de președinte al lui Emil Constantinescu (cine își mai aduce aminte de acei ani?), după cum amănuntele cu privire la Nichita Stănescu ies din sfera sordidului și așază poetul într-o cu totul altă ramă decât cea cu care ne-au obișnuit în ultima vreme criticii literari. Cultul prieteniei participă și el activ la realizarea unui portret pe cât de autentic, pe atât de personal. Nu cred să existe prea mulți scriitori incomozi, dar fideli, precum este Ileana Mălăncioiu.
Cea care-și permite să intre în polemică cu Andrei Pleșu, tocmai pentru că-i respectă formația intelectuală. Cea care l-a adus pe Constantin Noica la revista „Viața românească“, înainte de 1989, evident; tot ea se face vinovată și de publicarea textelor lui Gabriel Liiceanu la aceeași revistă. Poartă un respect profund disidentului Paul Goma, ceea ce contribuie la crearea unei grile de valori civice foarte personală, cu care operează decisiv atunci când i se cere opinia cu privire la un eveniment politic sau la evoluția unei personalități culturale pe scena publică.
Ileana Mălăncioiu e la curent cu tot ce apare în România, citește ce scriu confrații – vezi, de exemplu, referința la Soră lume, volumul de memorii al Anei Blandiana – și-și permite să fie tăioasă atunci când emite verdicte greu de acceptat. O ajută în acest sens formația ei intelectuală, studiile filosofice, dar și înclinația nativă spre științele exacte (menționează de multe ori faptul că înainte de filosofie a făcut o postliceală tehnică). N-ai cum să-i reproșezi atitudinea, după cum n-are rost să încerci s-o îndupleci, dovezile aduse de ea sunt pe cât de evidente, pe atât de utile construcției argumentative. Contribuția ei la realizarea unei diagnoze a evoluției evenimentelor postdecembriste (cu precădere) este majoră, tocmai pentru că așază evenimentele în contextele potrivite și găsește cele mai bune explicații, o ajută în acest sens capacitatea de sinteză (rezultantă directă tot a studiilor de filosofie).
Câte ceva despre rostul sacrificiului în viața scriitoarei
În cuprinsul volumului se află și două interviuri luate de străini. E foarte adevărat că nici Xavier Montoliu Pauli, nici Roberto Massapi nu sunt novici în ceea ce privește literatura română contemporană. Dar interviurile celor doi au un rol special în economia volumului în sine. Întrebările lor sunt altfel, la propriu, decât ale publiciștilor români, interesele acestora sunt total diferite de ale jurnaliștilor români și e normal să fie așa. Devine interesant felul cum se completează portretul scriitoarei, cum câștigă în detaliu și profunzime. Autenticul e mai evident aici decât în alte locuri din carte; de asemenea, realizezi, pentru a nu știu câta oară, că un spirit civic profund nu va fi afiliat nicicând unui partid politic.
Independența cred că rămâne trăsătura cardinală a Ilenei Mălăncioiu și a plătit scump pentru a și-o păstra. Dedicată familiei de origine, nu s-a căsătorit niciodată, a cultivat prietenii solide de-a lungul anilor și poartă un respect aparte celor care au contribuit într-un fel sau altul la formarea personalității sale. Lucian Raicu, Nicolae Steinhardt, Gabriela Melinescu sunt câțiva dintre oamenii importanți pentru ea, însoțit adesea de sentimentul prieteniei reale. Marta Petreu, cea cu care nu s-a înțeles de prima dată este pomenită și ea în multe locuri din volum, de fiecare dată din alt motiv. E interesant faptul că în analiza acestei relații de prietenie lipsește cu desăvârșire ranchiuna.
Nici când nu este de acord cu unul sau altul din oamenii momentului (Mircea Dinescu în timpul Revoluției din 1989 și în lunile care au urmat e un exemplu) nu e partinică în atitudine.
Unii ar spune despre ea că este intransigentă, alții s-ar grăbi să-i atribuie inflexibilitatea, în fapt Ileana Mălăncioiu e dincolo de orice bănuială. Ea își păstrează astfel libertatea de a fi, independența pentru care a plătit numai ea știe cât. Discreția în ceea ce-o privește, dar și în ceea ce-i privește pe cei cu care interacționează este o altă trăsătură principală a scriitoarei.
La urma urmei, contează cele scrise, volumele care rămân să dea mărturie despre scriitoare. Operarea cu diferite canoane (da, da, nici Nicolae Manolescu nu e uitat) rămâne în seama criticilor, cu care Ileana Mălăncioiu își rezervă dreptul să nu polemizeze (o face doar cu cei care sunt cu adevărat valoroși, nu uită să ne aducă aminte de acest lucru când și când). Poate că cel mai important sacrificiu pe care-l face poeta este păstrarea sensibilității, care în cazul ei nu e asociată neapărat cu fragilitatea (au încercat unii sau alții dintre intervievatori să facă acest lucru și au fost repede lămuriți că lucrurile nu stau astfel nici pe departe).
O sensibilitate derivată dintr-o credință nestrămutată că există Dumnezeu și viață de apoi.
În loc de încheiere
Ediția definitivă a volumului Am reușit să rămân eu însămi are și o addenda, foarte diferită de restul volumului. Mă refer la structură, nu neapărat la conținut. Găsim aici trei interviuri, discursul autoarei rostit la Ierusalim, textul dedicat aniversării celor 70 de ani împliniți anul acesta de Mircea Mihăieș și Însemnările pentru un eventual jurnal.
Discursul și La Aniversară vin să acopere niște goluri, unele pe care astfel le recunoaște și autoarea. Despre Mircea Mihăieș n-a pomenit în nici unul dintre interviuri, deși e una din personalitățile culturale românești respectate profund de ea; inserarea textului scris special pentru volumul omagial (coordonat de Robert Șerban și Cristian Pătrășconiu) în addenda vine să acopere o lipsă impardonabilă și, de ce nu, să dea de gândit celor care vor să-i ia în viitorul apropiat un interviu scriitoarei. Discurs la Ierusalim mi-a adus aminte de discursurile celebre ale lui Paul Celan sau ale lui Camus, ținute în ocazii similare, ceea ce denotă calitatea ideatică (intrinsecă) a textului. Însemnări pentru un eventual jurnal e nada aruncată jurnaliștilor culturali (câți or mai fi), pentru că, nu-i așa, întotdeauna e bine să te gândești și la ce va fi, nu doar la cele ce au fost.
Am reușit să rămân eu însămi – un portret pe cât de autentic, pe atât de singular în literatura română contemporană. Pentru neinițiați, citindu-l veți găsi de cuviință să-i căutați volumele de poezie și publicistică apărute de-a lungul anilor.
Pentru cunoscători, gândul că toate au un rost își face loc în memoria timpului prezent, semn că au mai adăugat tușe la portretul scriitoarei Ileana Mălăncioiu.
Galerie foto
