„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Brauner. Pictorul clarvăzător de Valentina Iancu, în curs de apariție în colecția Biografii romanțate a Editurii Polirom.
— FRAGMENT —
Dintre toți, Victor era cel care detesta școala. Ar fi stat în pat toată ziua să citească. Acest adolescent melancolic era mai preocupat de științe ezoterice și descrierile lui Freud decât de oferta programei școlare. A început să chiulească. Nu-i plăceau nici profesorii, nici colegii, așa că prefera să hoinărească prin oraș. La nici o jumătate de ceas distanță de Parcul Carol a dat peste un cimitir elegant, locul unde erau îngropate personalitățile politice și culturale ale țării. Aici a descoperit un mic templu dedicat spiritismului, construit de savantul Bogdan Petriceicu Hasdeu pentru mult iubita sa fiică, Iulia. Decedată prematur, la frageda vârstă de 19 ani, Iulia Hasdeu își doarme somnul de veci într-un sicriu de sticlă. Corpul fragil, uscat de trecerea anilor, era îmbrăcat într-o rochie albă, probabil de mireasă, cum era obiceiul îngropării fetelor tinere, decedate fecioare. Victor nu citise încă scrierile lui Hasdeu despre spiritism. Nu știa încă nimic despre comunicarea savantului cu fiica sa, Iulia. Inima i s-a umplut de emoție la vederea porților de fier larg deschise care îl invitau parcă să coboare în cavou. Atras ca de un magnet puternic în interior, a coborât timorat treptele de fier, fără nici o urmă de frică. Pe o lespede din dreptul sicriului tinerei, cineva lăsase o carte: Sic cogito a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu subtilul Ce este viața? Ce e moartea? Ce e omul?, publicată în 1908 la editura Alcalay. A citit-o pe nerăsuflate. Hasdeu vorbea despre suflet, telegrafia iubirii și alte teme spiritiste care îl interesau. Rândurile lui Hasdeu l-au ajutat să înțeleagă și fenomenul somnambulismului. A scăpat astfel de teama care îi tulburase nopțile în ultimii doi ani și jumătate.
Templul Poema din Bellu a devenit locul în care Victor a continuat în secret, singur, inițierea începută cu Theodore Stern la Viena. Textul lui Hasdeu i-a dat încredere să continue să ia legătura cu sufletul lui Norbert. Îl simțea aproape pe acest frate mort în urmă cu 10-11 ani. Uneori îi vorbea în somn. Norbert era cel care îi înțelegea cel mai bine melancolia. Îi dădea încredere să meargă înainte, să înlăture definitiv gândurile de a-și pune capăt zilelor. Când se simțea pierdut, Norbert îl asigura că are menirea lui aici, pe pământ, și încă una importantă.
Uneori îi era dor de Theodore, singurul prieten pe care îl avusese până acum. I-ar fi plăcut să păstreze legătura cu el. Theo știa atât de multe despre științele oculte. Dar toate scrisorile pe care i le-a trimis au rămas fără răspuns. Îi lipseau cunoașterea și ghidarea pe această cale plină de mistere. Ar fi avut o foarte mare nevoie să împărtășească experiențele sale cuiva, să primească sfaturi… De când s-au întors în România, nu a reușit să-și procure suficiente scrieri care să-i satisfacă curiozitatea deschisă de lectura pe nerăsuflate a învățăturilor lui Hasdeu din Sic cogito. La biblioteca publică nu a găsit cărți spiritiste. A pornit pe un drum autodidact, în secret, complet singur, ghidat mai ales de propriile simțiri. În următorii doi ani a continuat să vină regulat la mormântul Iuliei, chiar mai des decât mergea la școală. Se așeza pe o lespede lângă ce a mai rămas din corpul neînsuflețit al poetei și încerca să intre în transă. Uneori avea impresia că primește mesaje de pe lumea cealaltă, auzea parcă niște șoapte pline de iubire, dar nu reușea să distingă ce-i spuneau. A umplut caietele de școală cu desene. Îi plăcea să schițeze ore-n șir în această stare aproape acorporală în care mâna se mișca singură, fără intervenția gândului. Mormântul Iuliei Hasdeu, aflat la câțiva pași de poarta de acces în cimitir, nu avea foarte mulți vizitatori. A rămas o curiozitate care îi înspăimânta pe bucureșteni. Un corp fără vlagă lăsat la vedere era inconfortabil. Victor privea cu atenție acest trup minuscul, uscat complet de trecerea timpului. Îi observa cu atenție mandibula încadrată de părul șaten care părea plin de viață. Părul se descompune ultimul, se spune chiar că mai continuă să crească după decesul cuiva. Trăsăturile feței nu se mai distingeau, atât de mult se uscase în cei 37 de ani de la trecerea în neființă. Cu greu mai puteai ghici vârsta fragedă la care plecase Iulia dintre muritori.
Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză la 19 ani neîmpliniți. Tatăl, profund afectat de această moarte subită, a încercat obsesiv să mențină comunicarea cu ea. Spiritismul i-a adus din nou împreună. Castelul de la Câmpina și Templul Poema din cimitirul Bellu, monumente ale unei iubiri părintești transformate într-un doliu infernal, nesfârșit, au fost proiectate cu scopul menținerii acestei legături, după indicațiile Iuliei. Mormântul este marcat printr-o arhitectură semicirculară flancată de două coloane subțiri cu voluta decorată cu frunze de iederă. În mijloc se afla ceasul oprit la ora 13:31, ora la care s-a născut și a murit tânăra poetă. Deasupra era inscripționat în majuscule, ca un bocet: „MAI SEDI PUTIN“. Victor simțea durerea părinților în aceste cuvinte, durere pe care o cunoștea foarte bine din fragedă copilărie. A simțit cum sufletul părinților fusese umbrit de moartea fratelui Norbert, o durere pe care a regăsit-o acum, aici, în aceste cuvinte. Această tristețe făcea parte din el, i-a intrat parcă în corp în ziua înmormântării și nu l-a mai părăsit niciodată. Uneori rămânea mută, ascunsă undeva în adâncul sufletului, și îi dădea voie să se bucure de viață. Alteori îi lua toată forța vitală și rămânea zile-n șir cufundat într-o stare acută de melancolie.
Într-una dintre zilele în care se afla în interiorul mausoleului și copia într-un caiet textele de pe pereți, o femeie vârstnică, trecută poate de 70 de ani, s-a apropiat de el și l-a abordat cu o voce groasă, răgușită:
— După ce a murit savantul, acum treisprezece ani, tot mai puțină lume a venit să o plângă pe fată. Iar după război, mormântul a început să atragă tot mai mulți ciudați. Cei de la administrație discută să închidă porțile pentru publicul larg. Pe dumneata, tinere, ce vânt te aduce pe aici? Te văd la locul dumitale. Nu e ceva obișnuit pentru tineri să-și petreacă timpul într-un cavou.
— Sunt artist, spuse Victor cu mare ezitare.
Ar fi vrut să-i răspundă că e medium, dar se temea să fie asimilat cu ciudații despre care voia să afle mai multe.
— Sunt artist și vin aici să desenez, mă inspiră misterul acestui mormânt.
— Este un loc unic în cimitirul nostru. La început, când m-am angajat aici, îmi era frică de moartă, așa că nu aveam curaj să vin să curăț capela. Când eram eu fată, încă mai avea urme de viață în trup. De când s-a uscat așa, e mai puțin înfricoșătoare, arată ca niște moaște. M-a impresionat bătrânul, tatăl fetei. Venea și plângea la capul ei cu orele. Când pleca, îmi dădea bani să am grijă de mormânt. Așa mi-am făcut curaj să vin să curăț, că îmi dădea bătrânul bani. Nu puteam să iau banii fără să fac treaba, nu? Mi-era frică, dar ce să fac? Mă simțeam datoare. Am găsit până la urmă curajul să vin să curăț. M-am obișnuit între timp. Era important pentru savant să fie curat. Când era el în viață, veneau aici mulți politicieni și alți oameni de vază. De când a murit și dânsul, nu mai vine nimeni.
— Ziceți că vin ciudați.
— Da, paznicul de noapte aude uneori fete tinere cântând sau țipând din criptă, bărbați care urlă în limbi necunoscute, sunete de animale. Poate sunt cu Satana, fac lucruri demonice acolo. Fac sacrificii de animale aici, înăuntru. Cine știe. Nu e obișnuit să lași așa corpul omului mort să se uite lumea la el. Îți vin idei. Pe dumneata, ca artist, te inspiră, dar aici se întâmplă lucruri necurate. Trebuie să ai grijă de sufletul tău, tinere, spuse bătrâna și începu să măture grăbită podeaua. Totuși, totul e necurat aici, nu ai voie să chemi spiritele morților înapoi. Morții trebuie lăsați să se odihnească, asta este ordinea lucrurilor, continuă bătrâna cu o voce mai scăzută, ca pentru sine, înainte să se adâncească în curățenie.
— Ați văzut sânge de animale aici? a încercat în zadar Victor să continue conversația.
Bătrâna nu a mai răspuns. Continua să vorbească în șoaptă, fără să mai fie atentă la prezența lui. Victor a privit-o cum a măturat podeaua, apoi a șters cu gesturi retrase și timorate sicriul de sticlă. Părea că evită să privească trupul neînsuflețit, întins sub mâinile ei. În cele din urmă, a urcat scările metalice și s-a făcut nevăzută în cimitir. Victor a revenit la caietul de schițe.
Termină de copiat inscripțiile în diferite limbi de pe bolta de deasupra mormântului Iuliei. Ochii i s-au oprit pe cuvintele din dreptul unui pătrat albastru: Legea morală: iubeșce și ajută.
CARTEA
„Lumea spiritelor pe care a văzut-o era una a animalelor fantastice, plină de simboluri cosmogonice și sugestii ancestrale. Era chemarea spre traducere a necunoscutului prin pictură pe care o simțea de ceva timp. Mai mult ca niciodată, a înțeles că menirea lui de pictor depășește reprezentarea realității. A recunoscut chemarea, contactul cu alte lumi. S-a întâlnit parcă cu un alt Victor Brauner, un Victor infinit, victorios, iluminator. S-a întâlnit cu sine, o parte ascunsă a sinelui. Sinele vrăjitor, sinele scrib, sinele care decodifică mistere. Sinele medium, permanent legat de lumea spiritelor.“
Victor Brauner (15 iunie 1903, Piatra Neamț – 12 martie 1966, Paris) a fost al treilea copil dintre cei șase ai lui Deborah și Herman Brauner, o familie modernă de evrei din Piatra Neamț. Copilăria și adolescența și le-a petrecut între Piatra Neamț, Hamburg, Brăila, Viena, Fălticeni și București. A urmat cursurile Școlii de Belle-Arte din București, la care a renunțat ulterior în favoarea unei formări autodidacte, libere, în inima experimentului avangardist. Pornind de la interesele constructiviste din primii ani de creație, a experimentat apoi în direcția căutărilor interioare suprarealiste. S-a regăsit în suprarealism și a devenit un nume de referință al grupului internațional. A deschis prima expoziție personală în 1924, în tandem cu lansarea publicației avangardiste 75HP, număr unic tipărit în condiții grafice excepționale. Stabilit în Franța în 1930, l-a cunoscut pe Brâncuși, care l-a inițiat în arta fotografică. În decembrie 1934 a deschis prima expoziție personală la Paris, coordonată de André Breton. Ulterior artistul a devenit o figură cunoscută și recunoscută a grupurilor de avangardă din București și Paris, cu o amplă activitate expozițională. După perioada suprarealistă și-a îndreptat atenția spre pictura simbolică, proprie, figurativă, de sorginte primitivă, mistică. Marcat de angoase existențiale și de o depresie profundă, s-a izolat treptat în propria artă. Lucrările sale sunt prezente în majoritatea marilor muzee ale lumii. Cea mai amplă colecție de lucrări și documente se află în prezent la Muzeul de Artă Modernă – Centrul Georges Pompidou.
AUTOAREA
Valentina Iancu (n. 1985) are studii de istoria artei și teoria imaginii. Practica sa este hibridă, bazată pe cercetare, împărțită între activități editoriale, educaționale, curatoriale sau de management și orientată spre solidaritate, activism și artă politică. După aproape un deceniu de activitate în cadrul Muzeului Național de Artă al României, unde s-a ocupat de îngrijirea patrimoniului de artă românească modernă și a semnat o serie de expoziții de anvergură, lucrează acum independent, între București și Berlin. Publică frecvent studii de istoria artei în reviste din țară și din străinătate, iar din 2011 scrie pentru „Revista Arta“.