Canibalismul uman are o istorie lungă și foarte complicată – iar asta nu numai în situații limită sau în paradigme culturale diverse, bazate pe adversitate. Ci și în civilizația noastră, în care întrebarea nu a fost „Oare ar fi firesc să mănânc carne de om?“, ci „Ce fel de carne de om ar fi potrivită?“.
Și nu este vorba aici de transfuzii de sânge sau de transplanturi. Ci de canibalism, în forma acceptabilă social la vremea sa.
Pentru că, acum nu foarte mult timp, canibalismul era o practică europeană curentă. Și asta explorează istoricul Richard Sugg în Mummies, Cannibals and Vampires. Astfel aflăm că vreme de câteva sute de ani europenii, mulți dintre ei mai bine zis, inclusiv cei de sânge albastru sau membri ai clerului ruminau (cu siguranță, meditativ) leacuri ce conțineau oase de om, sânge sau grăsime umană. Iar momentul de apogeu a fost în secolele XVI și XVII.
Fiecare cu vampirul preferat
Să nu uităm că marele Paracelsus considera că este indicat consumul de sânge, ba chiar de sânge luat de la un om în viață. Medicina canibalică era și pentru cei mai săraci, care nu își permiteau amestecurile elegante din spițerii: un avantaj al participării la execuțiile publice era că puteai face rost rapid și ieftin de măcar un pahar de sânge cald și proaspăt. Pentru că, nu-i așa, cu cât este mai proaspăt sângele, cu atât are puterea mai mare de a te vindeca. De unde deducem că vestita contesă Báthory știa ea ce știa, ca să nu mai spunem de vampirul nostru preferat, Vlad Țepeș.
Cu alte cuvinte, Shakespeare sau John Donne se mai tratau și ei din când în când, omenește vorbind. Căci scopul era să vindeci cam de toate – de la dureri de cap până la epilepsie. Nu ca în sălbatica Americă, unde europocentrismul percepea canibalismul ca pe o dovadă a sălbăticiei.
Thomas Willis, pionier în studierea creierului (vorbim totuși de mijlocul secolului al XVII-lea), a creat o băutură ce prevenea apoplexia și conținea de toate, de la ciocolată la praf de craniu uman. Asta în timp ce regele Carol al II-lea (al Angliei) consuma „Picăturile regelui“, care conținea fragmente de craniu de om, dar în alcool.
Dar și în partea ecleziastică vedem cum această medicină autoumană merge mai departe, chit că este bazată pe o gândire magică, într-o perpetuă încercare (mai mult decât împiedicată, de altfel) de a găsi remedii pentru tot ce se poate – ba, dacă este posibil, un panaceu. Și asta într-o vreme în care nici măcar circulația sanguină nu era cunoscută sau înțeleasă. Dar putem vedea cum la final de secol XVII se găsește o rețetă dintr-o farmacie franciscană care descrie cum poți să transformi sângele în marmeladă. Asta dacă aveai pivniță și îl preferai mai rece. Ceea ce, în gândirea magică ce stăpânește dintotdeauna lumea, era fezabil în creștinism: doară la liturghie se consuma trupul și sângele mântuitorului.
Evident că în întreaga cultură europeană se practica această formă de canibalism. Dacă tot am amintit de Paracelsus, să nu uităm că era elvețian. Alături, în Germania, medicii recomandau ca grăsimea de om să fie folosită extern, pentru răni: bandajele să fie înmuiate în ea, spre exemplu, pentru o vindecare mai rapidă, iar ungerea ei pe picioare te scăpa de gută. Practic, vorbim despre ceea ce astăzi numim homeopatie – și la fel de eficientă.
Renașterea și renașterea
Mai jos puțin, în Italia, Leonardo da Vinci scria și el în jurnalul său că „Ne păstrăm viața cu moartea altora. Într-un mort rămâne viață insensibilă, care, reunită cu stomacul celor vii, recapătă viață sensibilă și intelectuală“. Aici el se bazează pe obiceiul roman de a bea sângele gladiatorilor pentru un plus de vitalitate și virilitate. De altfel, la fel face și Marsilio Ficino, cel care îl readuce pe Aristotel în Renaștere, care sugerează consumul de sânge luat din vena unui tânăr, pentru aceleași motive.
Însă, odată cu evoluția medicală, canibalismul european dă înapoi – dar nu de tot. Sugg a găsit câteva exemple ulterioare de medicină cadaverică. Unul dintre ele este cel al un britanic care a primit sfatul să amestece țeasta unei tinere cu melasă pentru a o scăpa pe fiica sa de epilepsie. Ceea ce a și făcut. Era în anul 1847. S-au fabricat lumânări din grăsime de om până la finele secolului XIX – cu scopul evident de a îți paraliza dușmanii. Mi-aș dori să existe o manea cu dușmani paralizați de lumânarea magică.
Și în secolul XX avem asemenea lucruri: mumiile egiptene erau în continuare cele mai la îndemână, ca să nu mai stai să furi cranii din cimitire, cum se întâmpla în Irlanda. Și ele erau vândute în cataloage medicale, de altfel. Iar în 1908 a fost înregistrată ultima încercare de a ingurgita sânge de om ce se scurgea de pe eșafod.
Ce e cu adevărat interesant este forma de disonanță cognitivă, o transsubstanțiere interiorizată, care vreme de secole i-a sprijinit pe europeni să creadă în această magie prin simpatie, fără să o vadă însă ca fiind o formă de canibalism – un cuvânt cheie care provoacă imediat îndepărtare și dispreț. Poate că este legat de faptul că în alte culturi practica în sine are baze sociale foarte puternice: contează enorm relația dintre consumator și consumat. În Europa însă această parte nu există: în fața dezvoltării tehnologice a medicinii, ea a fost abolită.
Și de asta avem atât de puține mumii: pentru că le-am mâncat. Cum s-ar spune, distanța temporală dintre noi și Al Doilea Război Mondial este cam la fel de mare ca cea dintre el și clipele în care pe rețetă îți prescria un medic să consumi ceva mumie.