Am verificat din curiozitate copertile editiilor straine. Pe coperta de la Plon apare doar indicatia „recit intime”, o indicatie mai degraba de gen literar decit comerciala. „Recit intime” ar putea fi asimilat, ca termen, „autofictiunii”, iar accentul nu cade decit intimplator pe al doilea termen. Principala editie britanica insa se aseamana si o intrece pe cea romaneasca: pe coperta apare sintagma „an international sensation”… Dar, interesant, aceasta editie englezeasca pastreaza titlul in franceza, L’amande. Probabil editorii au vrut sa conserve jocul intraductibil in oricare alta limba „amant-amande” si, totodata, parfumul oriental al migdalei. Mai mult, poate daca ducem analiza mai departe, in intentia autoarei de „recit intime” va fi fost si o apropiere suava de titlul celebrului roman al Margueritei Duras, precursoare a autofictiunii contemporane. N-are a face, in romaneste nu ramine nimic din toate astea. De ce „fructul interzis”, daca in toate limbile mari s-a tradus La almendra, The Almond, La mandorla? In romaneste trebuie mereu sa explicitam, sa dam o mina de ajutor.
Nu spun ca suna rau „fructul interzis”, dar daca autoarea a vrut sa-i spuna L’amande? Fructul savuros, pe care-l maninci fara sa te poti opri si care contine picatura de acid cianhidric… Nu mai insist, dar nu e prima data cind ma intilnesc cu acest obicei de „infrumusetare”, e o boala veche, de prin anii ’60.
Daca cineva va face vreodata exercitiul de a confrunta sistematic traducerile romanesti din marile texte ale literaturii universale cu originalele lor, va avea foarte multe surprize. Am gasit, in texte medievale canonice, de pilda, idei majore pierdute pe drum, de dragul unei rime sau al unui joc de cuvinte mai mult sau mai putin reusit.
Neglijentele sint aducatoare de kitsch
Revenind la cartea Nedjmei, trebuie spus totusi ca Valentin Protopopescu, traducatorul, n-a avut o munca usoara. Si daca titlul e tributar, cum spuneam, unui vechi obicei, in interiorul cartii directetea e la ea acasa si aici il intilnim cu adevarat pe cel care a tradus, fara fasoane, si alte texte dificile de acest fel: „Caci eu, Badra, decretez ca nu sint sigura decit de un singur lucru: pizda mea este cea mai frumoasa din lume, cea mai frumos conturata, cea mai adinca, cea mai calda, cea mai suculenta, cea mai tumultuoasa, cea mai inmiresmata, cea mai muzicala, cea mai pofticioasa de pula atunci cind pula se inalta ca un catarg deasupra talazului”. Traducatorul este printre acei romani bravi care nu se sfiesc de cele doua cuvinte care dau ameteli profesorilor de literatura. Nu e prima data cind le foloseste cu curaj si adecvat si faptul e de apreciat. Doar o observatie, care nu-l priveste, de altfel, doar pe traducator. Cred ca, atunci cind nu e vorba despre un text comercial, de duzina, si cind totusi cuvintele cu pricina se cer folosite, atunci, cred eu, ceea ce e in jurul acestor cuvinte trebuie sa fie impecabil. Virgulele, de pilda. Sau optiunile lexicale pentru un verb sau altul. „Decretez”? Ai senzatia ca aceasta conjugare nici nu exista. Nu era mai simplu „declar”? Gradul de comparatie al adverbului: „cea mai frumos conturata”… Toate aceste maruntisuri gramaticale zgirie urechea mai rau decit in mod obisnuit, tocmai pentru ca miza de-tabuizanta a textului este atit de mare. Nu e bine sa mizezi pe faptul ca intr-o astfel de carte cititorul nu se opreste la asemenea amanunte. Tocmai intr-o astfel de carte neglijentele sint aducatoare de kitsch, si e pacat.
Cartea contine o poveste cit se poate de frantuzeasca
Cartea in sine nu mi s-a parut o revelatie. Tot zgomotul care s-a facut in jurul ei s-a bazat pe informatiile cuprinse in sloganul despre care vorbeam, pe tensiunea enorma pusa in acest moment pe tot ce are legatura cu Islamul. Povestea Badrei, femeia berbera care fuge dintr-un mariaj aranjat si-si construieste o viata mai mult sau mai putin libertina intr-un oras marocan cosmopolit, nu mi s-a parut a avea vreun exotism deosebit. In afara de cele citeva amanunte din prima parte, citeva obiceiuri rural-musulmane expuse cu haz, cartea contine de fapt o poveste cit se poate de frantuzeasca, cu un barbat lubric si nestapinit, o femeie cam prostuta si vreo doua lesbiene. Nu ma mir ca i-a placut Catherinei Millet, autoarea celei mai repetitive carti pe care am citit-o in domeniu… Casnicia e un iad, viata de intretinuta – o eliberare. Ca sa gindesti asa nu trebuie sa fii musulmana, ci doar ceea ce se cheama o nonconformista. Scenele de sex, extrem de numeroase in a doua parte, ca si relatia in sine dintre Driss si Badra vin dintr-o traditie licentioasa cit se poate de europeana. Fara sa fiu o specialista in literatura araba, pot totusi sa constat ca nu exista nici o legatura intre umorul economicos si imaginile luxuriante din textele clasice arabe (chiar si in traducerile europene cosmetizate care au ajuns la noi) si exhibitionismul cam brutal al Nedjmei.
Ce mi s-a parut totusi interesant in aceasta carte tine de constructie; autoarea a riscat totusi sa-si piarda cititorii mai grabiti pe drum, alaturind capitole cu italice – cu scene din Imciuk, din copilarie sau, oricum, dintr-un trecut mai indepartat sau doar puternic confesive, aproape delirante, cum bine observa traducatorul in postfata – si capitole cu caractere obisnuite, capitolele care formeaza osatura de baza a naratiunii. Nu e ceva foarte sofisticat, dar e un efort de constructie care salveaza mult din senzatia de improvizatie senzationalista pe care cartea ar da-o altfel din plin. Povestea nu are nici ea tensiune, iar finalul aduce cu acela din filmul Anonimul venetian. Psihologic, desi cartea se vrea o eliberare a femeii de sub tirania barbatilor („ambitia de a le da inapoi femeilor de acelasi singe cu mine cuvintele confiscate de tatii, fratii si sotii lor”), mesajul e pe dos. Poate cuvintele le va fi dat inapoi, ba chiar in exces, dar destinul femeii ramine unul ratat, derizoriu si inchinat barbatului dominator care ii daruieste cu marinimie, in final, splendoarea degradarii sale fizice. Cele citeva imagini reusite si curajul citeodata amuzant al scenelor de sex nu compenseaza, din pacate, fragilitatea acestei carti care confirma teoria succesului construit in afara textului.
Nedjma, Fructul interzis. Romanul erotic al unei femei din lumea araba, traducere din limba franceza si postfata de Valentin Protopopescu, colectia „Eroscop”, Editura Trei, 2006