De-a lungul istoriei, capitala moldava a primit mai multe lovituri decisive, remarca Xenopol. Prima a fost in 1775, cind a avut loc „rasluirea Bucovinei de catre austrieci”, iar a doua, la 1812, cind a fost anexata Basarabia de Rusia tarista. „Lovitura de moarte fu data la 1862, cind in urma unirei tarilor romane obtinuta cu atita truda prin stradanuirile nemuritorului Alexandru Ioan Cuza, capitala Moldovei fu desfiintata si centrul vietii politice al Romaniei unite fu stramutat la Bucuresti”.
Unirea avea asadar sa fie sfirsitul gloriei acestui oras care „se sustinuse numai ca centru al activitatii guvernamentale” si care era condamnat la decadere de indata ce „pierise in el nervul ce-i incordase pina atunci puterile”. Dar aceasta decadere nu foloseste neamului, spunea Xenopol. „Existenta Iasului ca centru de cultura romanesc este neaparata mai intii pentru a mentine ideea romanismului in partea Romaniei superioare mai cu totul ingenunchiata sub coplesire straina, mai apoi pentru a ridica si peste hotar raze de lumina si de iubire a neamului la partile din tara despartite din ea de urgia timpului”. Asadar, adauga istoricul, a sustine Iasul inseamna „a feri de ruina scutul Moldovei insusi”. Dar guvernantii nu pareau sa realizeze toate acestea, de parca „in acest sistem s-ar lucra cu constiinta la darapanarea acestui oras”. Mai mult, „loviturile cele mai periculoase vin tocmai de la fiii sei”.
„Fiii tradatori” erau politicienii liberali aflati la guvernare, care sustinusera masuri ce dezavantajau Iasul in favoarea Bucurestiului. Reducerea numarului scolilor „cind scoalele sint un mijloc de a intari viata unui oras slabanogit in alte priviri”, desfiintarea unor regimente de armata erau citeva exemple. Mai departe, Xenopol reprosa puterii ca nu pusese in practica unele propuneri de redresare a Iasului. Viziunea sa pare un pic ciudata. Ea se intemeia pe ideea ca daca ar fi fost ajutat sa isi sporeasca populatia, Iasul si-ar fi sporit si puterea. O propunere in acest scop era ca autoritatile sa transfere fortat toate atelierele micii industrii de la Pascani la Iasi, ceea ce ar fi ridicat cu vreo 3.000 numarul locuitorilor. Xenopol critica faptul ca aceasta idee ciudata, fantezista, pe al carei autor nu il cunoastem, nu a devenit realitate. Dar nu este singurul proiect de asa-zisa consolidare a Iasului, pe care istoricul il sustine public.
„A fost iar vorba sa se colonizeze imprejurimile orasului cu o pinza deasa de olteni care sa mai invioreze populatia romaneasca si sa o puna in stare de a lupta contra coplesirei straine.” Pinza deasa de olteni era, probabil, vazuta ca un antidot contra densitatii elementului semit, cu care Xenopol nu era de acord. „Toate acestea au ramas visuri, nici un glas nu s-a ridicat de nicaieri pentru sustinerea vechii capitale a Moldovei. Si ea pere azi pe altarul Unirei, pe care ea insasi s-a insingerat.” Ideea decaderii Iasului il va urmari in continuare pe istoric. La 4 octombrie, el publica o scrisoare deschisa adresata regelui Carol I, aflat in vizita in capitala Moldovei. Imaginea e sumbra. „Sire, Iasul se duce. Vedeti bilantul Bancei, vedeti numarul bancherilor ramasi in el, auziti plingerile comerciantilor, priviti la numarul mare de case deschiriate, constatati deprecierea chiriilor, deficitul tramvaiului, falimentele care se tin lant, tipetele tuturor ca viata in Iasi a devenit cu neputinta de sustinut si luati in privire stramutarile necontenite ale cetatenilor spre Capitala (…) Iasul intreg Va roaga sa intoarceti catre el acelasi mare suflet…”
Era strigatul unei disperari care nu a pierit pina azi.