Avem patru milioane de români care suferă de lipsuri materiale și sociale severe, la 17 ani după aderarea României la Uniunea Europeană.
Aceasta deși, în cifre absolute, PIB-ul țării noastre a crescut amețitor în acest deceniu și jumătate. În vreme ce, ca țară membră am ajuns spre 80% din puterea de cumpărare medie a UE, zone precum București și Ilfov sunt la 160%, deci cu o prosperitate mult peste media blocului comunitar.
Cum e posibil atunci să coexiste pungi mari de sărăcie într-o țară căreia „pe medie“, statistic, îi merge tot mai bine?
În anii ’90 ni s-a vorbit nonstop despre reforme. Atât de mult, încât românilor a ajuns să le fie groază de acest cuvânt. Asta pentru că, în acele vremuri gri, reformă era sinonim cu disponibilizări, cu sărăcie, cu foame. Un întreg sistem economic, cel comunist, cădea cu zgomot, fără ca, pe moment, nimeni să pună nimic în loc. Era o prăbușire cu vuiet care lăsa o întreagă generație, așa-numita „generație de sacrificiu“ suspendată între comunismul în care își trăise cei mai frumoși ani ai tinereții și capitalismul venit pe la vârsta a doua din care le era imposibil să înțeleagă ceva.
Pe fundamentul sumbrilor ani ’90 nu ne-am construit atât economia (căci nu e cazul, așa cum este ea, România începe să performeze), cât sistemul politic. Acesta, în ciuda apartenenței noastre la UE sau la NATO, a rămas la fel de rudimentar ca după căderea comunismului. Și nu neapărat la vârf (deși în prejma acestor alegeri din noiembrie-decembrie constatăm că avem cea mai slabă garnitură de candidați din istoria recentă), cât la nivelul administrației locale. România funcționează la 34 de ani după căderea comunismului pe baza unei împărțiri administrativ-teritoriale desăvârșite spre finalul anilor ’60. După aproape 6 decenii continuăm să avem județe în loc de regiuni și un număr uriaș de UAT-uri (orașe, comune, sectoare, județe), multe dintre ele având nevoie de bani de la bugetul central ca să-și poată plăti funcționarii și conducătorii (primari, consilieri locali).
Nimeni nu vrea să-și piardă postul de primar sau de consilier la el în localitate, iar majoritatea partidelor depind de aceștia ca să primească voturi la alegerile parlamentare sau prezidențiale. Osificarea asta la nivel local a condus la un sistem politic osificat la nivel politic general.
Sigur că patru milioane de români nu suferă exclusiv din această cauză de lipsuri materiale, dar explică în mare măsură și de ce nu avem autostrăzi ca să dezvoltăm corect economic fiecare regiune a țării, de ce autoritățile centrale permit asemenea dezechilibre între nivelul economic al diverselor zone din țară. Pentru că alocările financiare nu se fac în funcție de nevoile oamenilor, ci în funcție de interesele de partid ale aleșilor locali. Iar unii aleși locali sunt mai influenți, alții mai puțin.
Și nu avem mari dezechilibre doar la nivel de regiuni, ci le avem în interiorul județelor chiar. Avem și în Moldova, una dintre cele mai sărace zone ale Uniunii Europene, pungi de prosperitate (în jurul orașelor reședință de județ) și pungi de sărăcie lucie cu cât te îndepărtezi de zonele urbane. Unde se termină asfaltul, se termină și șansa la prosperitate.
Nu în ultimul rând, România este țara din Uniunea Europeană din care se emigrează în conti-nuare masiv. Și am ajuns în acea fază a istoriei în care nu se mai emigrează doar din motive economice (acel val a fost uriaș, dar cine a avut de plecat pentru a câștiga bani să-și asigure subzistența a cam plecat de mult), ci și din cauza eșecului uriaș al clasei politice. Care avea de făcut un lucru simplu: să asigure românilor, aici, în țară la ei, servicii publice de calitate (educație, sănătate etc.). Or, aici înregistrăm un eșec pe toată linia. Familii care sunt astăzi prospere în România aleg să plece pentru copii și pentru ei înșiși. Asta pentru că avem acces la toată informația lumii și știm cum se poate trăi decent și în siguranță. Dar nu o putem face acasă. Au mai trecut și alte țări, azi membre ale UE, prin comunism, au mai fost și la alții valuri de emigrație masivă. Dar România merită un loc aparte în enciclopedia țărilor care, indiferent câte șanse li s-ar oferi pe tavă, întârzie să le fructifice.
Căci UE îți dă, dar nu-ți bagă în traistă. Privind la tabloul complet, înțelegem mai bine și de ce lui Iohannis nu i s-a găsit loc nici la NATO, nici la Comisia Europeană, la nici o dregătorie internațională oricât de mică. Pentru că el este oglinda fidelă a eșecului uluitor al clasei politice românești. Care clasă politică, din păcate, este la rându-i oglinda destul de fidelă a poporului, dar asta e deja altă discuție.