De fiecare data, tristetea nu este decit o plecare a ceva, o lipsa care se asterne in toate, o lume pierduta care se va intoarce doar atunci cind voi reinvata cum se naste si cum se pastreaza bucuria. Trebuie indeajuns de multa nadejde pentru aceasta. Si mai trebuie rabdare fara demoni, tocmai fiindca tristetea nu este ceva nefiresc. Dar si mai putin nefireasca este bucuria. Pentru a o pastra pe aceasta din urma, toata faptura mea ar trebui sa lupte pentru ea insasi si pentru lume in acelasi timp. Toata faptura mea ar trebui sa fie fierbinte si vie, nu rece si absenta.
Nu exista rusine in tristete, asa cum nu exista nici rusine in bucurie. Si una, si cealalta sint drumuri deloc laturalnice, de strabatut mai cu seama atunci cind la margine vegheaza oarecare suferinta. Caci exista o suferinta lucida si asumata in tristete, asa cum exista o suferinta straina si nevazuta in bucurie. Toate acestea, pentru ca sint in lume. Pentru ca functionez doar inauntrul lumii, iar nu in afara ei. De aceea se cuvine sa fiu vrednica. Am murit cindva si m-am uitat la moartea mea de departe si de aproape. Dar sint vie acum si ma uit la viata mea de departe si de aproape. Si mai ales o traiesc.