Veronica D. Niculescu: Ce face sufletul pierdut la intilnirea cu sufletul de acum? Sint ca prietenii care nu s-au vazut de mult? Schimbati, fara mare lucru in comun? Sau ca iubitii care se recunosc dupa vreo aroma, un gest, si-s gata sa o ia de la capat, ca unul?
E.B.: Iti parea rau de ceva si nu stiai de ce anume. Era tocmai partea aceea din suflet care tinjea sa reinvie in tine, sa se alature intregului atit de bucuros cind se poate inchega din nou. Sintem prea usuratici uneori, uitam cine sintem cu adevarat si doar o intimplare ca asta, fericita, ne face sa traim cu toata puterea, sa stoarcem savoarea oricarui amanunt ce se dovedeste a fi, pina la urma, esential… Obisnuit, sint tentat sa iau de la capat vreun scriitor care mi-a placut mult (Proust, Cehov, Tolstoi – un liman al tuturor neplacerilor cotidiene). Pe Dostoievski il citesc in cheia romanelor mustind de humor negru, neintunecat de subiectele prapastioase, cautind doar absurdul situatiilor si migala cu care sint descrise… Nabokov e un incintator loc de lungi reverii pe marginea personajelor feminine, textul se desfoliaza la infinit ca un trandafir ciudat, cu petale carnoase si clasificate voluptuos… Gogol merge impreuna Turgheniev, femeile celui de-al doilea mirosind viu, tulburator, intre sufletele moarte ale primului… Si picurind cite un roman de Virginia Woolf, mai ales Orlando, o bijuterie clatinata-n palma… Sau un Sade meticulos, aproape stiintific in derularea febrila a placerilor studiate cu de-amanuntul in izolarea inchisorilor lui…
V.D.N.: Nabokov „al meu” – ma refer, adica, la ultimele romane citite atent, mult mai atent decit citeam acum citiva ani – imi ofera aproape numai personaje masculine, atent construite, oglindite si reoglindite in ele insele si-n cei din jurul lor. Oglinzile astea sint precise: nu arata nimic in plus, totul e acolo unde trebuie sa fie. Textul imboboceste la recitire! Iata, personajul principal minte, minte de ingheata apele; te intorci citeva capitole, ca sa te convingi, ai retinut bine, asa e? Asa e! Ha, ha! Parca ai dat lovitura la bursa. Cind nu te astepti, iar si iar sunetul cistigator… Cam asa e Nabokov „al meu”. Din pacate, pe Dosto il cam smotoceste!… Dar o face cu arta.
E.B.: De, fiecare cu ale lui! Eu m-am fixat pe Lolita si pe Ada sau ardoarea. Acum recitesc pe ultima si sint incintat de lentoarea actiunii, de textul tesut cu rabdare, parca ar fi timp inca o suta de ani de scris si de tot scris. Iar amanuntele frazei ma bucura, imi fac pofta sa construiesc si eu din cuvinte… Cit despre chestia cu Dosto, cred ca se insala… Uite, Humbert Humbert e, de fapt, destul de dostoievskian!
V.D.N.: Textul e tesut din rescrieri, rescrieri. Nabokov scria de dupa-amiaza pina in zori, asezat pe un pat in camera lui – mereu a avut dormitor separat de Vera – cu manuscrisul pe genunchi. Apoi revenea pe text pina ce, in cazul unor romane, era atit de mult taiat incit nici un cuvint initial nu mai supravietuise. Sint sigura ca lui Nabokov i-ar fi placut sa scrie pe computer!
E.B.: Curios, si cind dormea, de fapt, Nabokov?
V.D.N.: De pe la 4, 5 dimineata. Cind altii se trezesc! Cel putin in perioada berlineza. Apoi s-au mai schimbat lucrurile. Oricum, se schimbase si fusul orar… Pentru aproape tot restul vietii.