Din 1932, a inceput sa joace in scurtmetraje – primul care s-a pastrat, L’ecole des facteurs, e un fel de repetitie generala pentru „lungul” Jour de fete (premiul pentru scenariu la Venetia), cu postasul Francois in chip de protagonist, putin cam prea francez (avea ceva din de Gaulle) si prea postas pentru ca Tati sa-l pastreze si-n filmele urmatoare. Cu Les vacances de Monsieur Hulot incepe nebunia. Domnul Hulot n-are meserie, n-are obligatii, n-are incrincenari. Are in schimb palarie, pipa, impermeabil, pantaloni prea scurti si toata candoarea din lume. A aparut in 4 filme (cel mai cunoscut fiind probabil Mon oncle), in care a produs incurcaturi de toate felurile, a scandalizat personajele prea-prea intepate si corecte, i-a cucerit pe copii si i-a invatat pe spectatori sa se uite altfel la lume. Cu mai multa atentie, imaginatie si intelegere (de altfel, Tati zicea: „vreau ca filmul sa inceapa atunci cind parasiti sala”).
Tati a facut filme asa cum ar fi facut-o, poate, Chaplin, daca l-ar fi citit pe Beckett. In plus, a transformat sunetul intr-un partener de dialog al imaginii, a exagerat zgomotele, a redus importanta vorbelor pina la un bla-bla oarecare, a adaugat sunete acolo unde nu te-ai fi asteptat, a filmat planuri de ansamblu care nu cred sa aiba echivalent la vreun alt regizori, planuri pe care trebuie sa le vezi de mai multe ori ca sa observi tot ce se intimpla in ele. Se pare ca Tati trebuia sa joace intr-o adaptare a lui Don Quijote regizata de Fellini. Dar a refuzat. Imaginati-va doar cum ar fi putut arata (si suna) acest film.