Citesc de câțiva ani despre frenezia generată de muzeele MOCO, dar până acum nu apucasem să vizitez vreunul. Primul – la care mă voi referi în articolul de față – a apărut în Amsterdam, în 2016, într-o zonă foarte apetisantă pentru iubitorii de artă: Museumplein, locul care găzduiește, printre altele, Rijksmuseum și Muzeul Van Gogh.
De altfel, situată între cele două atracții, Villa Alsberg, clădirea în care a fost amenajat MOCO a fost proiectată în 1904 de Eduard Cuypers, nepotul arhitectului Rijksmuseum și al Gării Centrale din Amsterdam.
După succesul din Olanda, fondatorii Kim și Lionel Logchies au deschis în octombrie 2021 un al doilea muzeu, de data aceasta în Barcelona. Copiind rețeta câștigătoare, pentru capitala Cataloniei au ales tot un loc cu trafic intens, pe strada Montcada 25, lângă Muzeul Picasso, în Palatul Cervelló, care a aparținut familiei aristocrate ce a dat numele clădirii cu o impresionantă fațadă gotică.
La peste 5 milioane de vizitatori (printre care și Barack Obama, Steven Spielberg, Venus Williams, Adele, Tim Cook sau Dua Lipa) de la deschiderea primelor două, pe 10 august 2024 a apărut MOCO Londra. Situat în West End, nu departe de zarva de pe Oxford Street, cea mai nouă inițiativă MOCO e deschisă 12 ore în fiecare zi (de la 9 dimineața la 9 seara). Pare că proprietarii vor să atragă și pe cei care nu mai au răbdare până la ora 10 (cea mai comună oră de începere de programului) sau pe cei care își doresc să viziteze după 5-6 după-amiază, când celelalte muzee se închid.
La final de septembrie, pe la ora 11 și ceva, la MOCO Amsterdam erau deja destul de mulți oameni în micuța clădire ce găzdu-iește lucrări ale unor nume cunoscute precum Jean-Michel Basquiat, Keith Haring, Damien Hirst, Jeff Koons, Yayoi Kusama, Andy Warhol, Banksy ș.a. Iar biletul nu e deloc ieftin: aproape 25 de euro dacă-l iei la fața locului, ceea ce-l face cel mai scump muzeu de artă din Museumplein (prin comparație, la Van Gogh, Stedelijk sau
Rijksmuseum, care sunt de cel puțin zece ori mai mari, iar lucrările sunt incomparabil mai valoroase, intrarea costă în jur de 22 de euro).
Ce atrage la MOCO
De ce, totuși, există destui vizitatori dispuși să plătească acest preț pentru un muzeu care nu se poate compara din punct de vedere al calității operelor expuse cu cele menționate anterior? Iar în Londra situația e și mai flagrantă, deoarece majoritatea muzeelor publice de artă (Tate Modern, Tate Britain, National Gallery, Victoria and Albert Museum, British Museum, Serpentine Galleries etc.) au intrarea gratuită, în timp ce biletul la MOCO e 20 de lire.
MOCO vine de la „modern contemporary“, care explică selecția artiștilor, denumiți și „maeștri moderni“, respectiv „contemporani“. Majoritatea numelor selectate au avut o viață intens mediatizată, fiind cunoscute publicului larg din reviste și ziare generaliste, nu doar din publicații de artă. Pe lângă acestea, MOCO adaugă o serie de artiști stradali (street artists), ale căror lucrări au devenit virale pe social media și pe site-uri urmărite de tineri (inclusiv generația Z). Banksy se bucură de lucrări în colecția permanentă, printre care ai recunoaște fără să te uiți la etichetă Girl with Ballon sau Flower Thrower (imprimat pe pânză!, deloc obișnuit pentru el), la care se adaugă și alți artiști, precum JR, OsGemeos, Icy & Sot, Stik.
Modul în care lucrările lor sunt prezentate e destul de diferit de cel din marile muzee: mai puțin context, inclusiv pe etichetele de pe perete, și mai multe spații potrivite pentru generațiile mai interesate să arate altora că au vizitat ceva decât să contemple o operă de artă. Pe pereți, în locul unor texte ample care să încadreze în epocă sau într-o anumită mișcare artistică, apar citate numai bune de distribuit pe Instagram (inclusiv fonturile folosite sunt perfecte pentru a crea din start postări atractive).
Takashi Murakami
Tentația imersivității
La MOCO Amsterdam, Studio Irma a creat la demisolul muzeului o experiență denumită „Digital Immersive Art“. Patru camere de mici dimensiuni sunt transformate în instalații cu structuri luminoase, colorate, care, cu ajutorul unor oglinzi ce acoperă un perete întreg, creează o senzație de imersiune în genul celebrelor Infinity Mirror Rooms ale artistei japoneze Yayoi Kusama. Deși pe deplin conștient de miza facilă a lucrărilor, n-am putut rezista tentației să-mi fac un selfie într-una din camere. Această dorință de a intra în opera de artă, de a ne vedea reflexia ca în oglinzile lui Kusama, pastișate aici de Studio Irma, este poate unul dintre motivele pentru care experiențele artistice imersive au devenit atât de populare.
Apropo de Yayoi Kusama, există la etaj o cameră dedicată artistei, care are doar trei lucrări. În general, fiecare artist este reprezentat de una până la trei lucrări, multe nefiind dintre cele esențiale pentru opera sa. Dimpotrivă, Jean-Michel Basquiat are expuse patru lucrări, cel mult mediocre, de dimensiuni reduse față de cele din alte muzee. Însă faptul că poți poza în 30-40 de minute o serie de lucrări ale unor nume mari din istoria artei, alături de oameni ca tine, care nu te fac să te simți inhibat de modul tău de vizitare, poate explica parțial succesul acestor muzee.
Chiar și în cazul celor care au ceva repere din istoria artei, au vizitat suficiente expoziții în muzee și galerii, tot apare din când în când un tip de anxietate legată de posibilitatea de a nu înțelege anumite lucrări sau textele care le însoțesc.
Unul dintre principalele motive pentru care oamenii ocolesc muzeele de artă este sentimentul de inadecvare, care inhibă. Și, din păcate, mulți dintre cei din lumea artei întrețin prin atitudini ușor condescendente aura de inaccesibilitate, de turn de fildeș pe care o parte a publicului o are în ce privește de arta contemporană. De exemplu, cu ocazia unei retrospective a artistei Marina Abramović, care a avut loc la mijlocul acestui an vizavi, la Stedelijk, artiștii au protestat față de faptul că aceasta a acceptat să vândă o lucrare pentru a fi expusă la MOCO (de altfel, e și singura lucrare mai greu de înțeles din tot ce-am văzut acolo).
Inițiative precum MOCO, situate la limita dintre entertainment și educație, reușesc să creeze breșe în prejudecățile din jurul acestei lumi. În engleză există termenul „eye candy“, care descrie exact senzația pe care am avut-o: imagini vizuale care sunt superficial atractive și distractive, dar lipsite de exigențe intelectuale. Probabil cocktailul ușor de îngurgitat, care nu te face să te simți exclus sau inadecvat, poate fi un prim pas pentru unii spre accesul într-o lume ce are șanse să-i fascineze și să-i facă să vrea mai mult, la un moment dat.
Kaws / Studio Irma
Robbie Williams, odă terapiei
Intitulată Pride and Self-Prejudice, expoziția fostului membru Take That m-a făcut să zâmbesc. Pe lângă unele picturi colorate de mari dimensiuni, dar foarte simpliste în abordare, majoritatea compozițiilor lui Williams urmează o temă de caricaturi monocromatice care amintesc de o carte de benzi desenate.
Încântat sau (auto)convins de importanța terapiei, cântărețul transformat în artist vizual devine un propovăduitor al ei, prin mesaje motivaționale și umor tip meme sau citat distribuit pe Instagram („I was mentally ill before it was cool“ sau „Life is a long awkward moment“). Spre surprinderea mea, lucrările sale au generat cel mai mare interes din partea publicului. Am văzut persoane contemplându-i îndelung picturile kitsch sau citind cu atenție textele explicative. Iar pe Reddit am găsit comentarii care felicitau MOCO pentru inițiativa de a aduce o astfel de expoziție. În mod cert, există public și pentru astfel de artă. Iar dacă unii îi vor căuta și aprecia doar valențele terapeutice, tot e mai bine decât să stea departe de galerii și muzee.
Galerie foto
