Aici, printre documentarele pe diverse teme arzatoare pentru problemele de mediu, filmul lui Jacquet a facut figura aparte. Francezul realizeaza un documentar fictionalizat, desi e mai degraba un film de fictiune in care joaca si niste vulpi. Pentru ca vulpea nu poate fi dresata si dusa de colo-colo – ea nu accepta indicatii de regie –, Jacquet si echipa sa au folosit vreo cinci vulpi, dar au avut si o echipa de patru oameni care a filmat timp de sase luni prin paduri pentru a gasi noduri dramaturgice si atitudini specifice.
In varianta sa finala, Vulpea si copilul e si basm, si semi-documentar, si fabula. Singurul personaj uman al filmului este o fetita, si ea ramine singurul personaj uman chiar daca, la final, creste si se transforma intr-o femeie care transmite copilului sau intreaga poveste/fabula (secventa e un fel de „coperta IV”; ce e inainte e mai important).
Cum cele mai frumoase coincidente se petrec atunci cind arta si viata comunica, povestea din film a pornit de la un caz real. Si acesta incepe ca un basm: cind era mic, Luc Jacquet s-a intilnit cu o vulpe. Momentul cind s-au privit ochi in ochi a fost atit de impresionant incit universul s-a oprit din loc. (Cam ca atunci cind Elliott il cunoaste pe E.T.). Cind s-a dezmeticit, copilul si-a spus ca trebuie sa se imprieteneasca cu vulpea. De aici incolo nu mai stiu daca s-au imprietenit, caci basmul se reia in momentul in care adolescentul Luc, cu capul ravasit de aerul si zgomotele padurii, pleaca la Lyon sa studieze biologia animala. Dupa ce termina facultatea, petrece 14 luni in Antarctica unde descopera pinguinul imperial. Acesta a devenit subiectul primului sau documentar de lungmetraj la care a lucrat cinci ani (intre 2000 si 2005) si care i-a adus Oscarul.
Se pare ca povestea lui Luc Jacquet nu era perfecta fara vulpea care i-a deschis ochii asupra lumii. Si-atunci s-a apucat de un nou film, in care sa povesteasca de unde-i vine respectul pentru animale. Un film in care sa regaseasca acea vulpe.
Pe ecran, o jumatate de ora nu se intimpla mai nimic
Saint-Exupery e atit de aproape tot timpul, de fapt povestea lui Luc Jacquet pare rupta din Micul print. Pe ecran, o jumatate de ora nu se intimpla mai nimic. Tatonari, iarna, fetita isi rupe piciorul si nu mai poate iesi din casa. Pe urma, cind da brindusa, fetita incepe sa-si caute vulpea in speranta ca se vor imprieteni. Primele incercari par sa arate ca, in fata insistentelor fetitei roscate si ea la par, vulpea e mai degraba circumspecta si vag agasata. Ce se intimpla de aici incolo e ca lucrurile incep sa se lege. Vulpea devine constienta de existenta fetei, interesata de ea, dar pe cit de curioasa pe atit de detasata. Incepe s-o urmareasca, dar nu sta mingiiata si dispare cind are chef. Cind reapare, o face cu aerul nepasator ca a fost acolo tot timpul.
Nu vreau sa mai spun ce se intimpla in film. Doar ca mi se pare facut mai mult pentru cei mari decit pentru cei mici, si poate mai mult pentru Luc Jacquet decit pentru noi, ca sa-si explice niste lucruri despre sine.
Caci, dupa ce se termina filmul si reiei Micul print, te intrebi daca nu cumva vulpea din film se temea sa fie domesticita de teama sa nu sufere mai incolo. Iubirea lipsita de atasament e virata didactic la final, ca morala unei fabule – la vedere prin definitie. Asta nu te deranjeaza atit de mult incit sa refuzi filmul asa cum e si sa te intrebi cit de des ai uitat ca iubirea si libertatea sint acelasi lucru.
Vulpea si copilul/Le Renard et l’enfant, de Luc Jacquet;
cu: Bertille Noel-Bruneau, Isabelle Carre, Thomas Laliberte