„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Căldură umană de Serge Joncour, traducere din limba franceză de Mădălin Roșioru, în curs de apariție în colecția Biblioteca Polirom, seria Actual.
— FRAGMENT —
Greg era în întârziere. Avea să-și petreacă ziua muncind pământul, și totuși se-mbrăcase într-o cămașă lungă, albă, fără guler, care aducea a togă și care i se părea că-l avantajează fiindcă-i dilua corpolența în falduri drapate. Când îl văzură venind gătit așa, părinții nu se abținură să râdă.
— Ești sigur că-i o ținută de plantat cartofi?
— Măcar o să-mi fie comod!
Caroline, Agathe și Vanessa coborâseră ceva mai devreme ca să bage bine la cap ce au de făcut. Fără s-o arate, nu le venea să creadă unde ajunseseră, în mijlocul câmpului, când mobilul vieții lor fusese să facă orice, numai să scape de acolo. În copilărie avuseseră treabă cu pământul, dar din obligație. Una dintre cele mai importante amintiri din copilăria lor rămânea ultima recoltă de șofran de la Bertranges, ultimii bulbi pe care-i plantaseră împreună, o imagine pe care o păstrau în minte ca pe emblema perfectă a sfârșitului unei epoci. Niciodată n-ar fi crezut că vor mai călca pe-acolo.
În hangar, Alexandre trebăluia în jurul bătrânului 43 roșu al părinților. Tractorul avea douăzeci de mii de ore de funcționare și pentru a roti volanul trebuia să tragi tare. L-a adus la marginea câmpului, unde Kevin și Mathéo stivuiau lădițele cu cartofi încolțiți cărate în roabă, cu care făceau cărare până la hambar, când de fapt transportul s-ar fi terminat din două drumuri cu Renaultul Kangoo. Problema era că nu înaintau cu treaba. Kevin se tot îndepărta ca să vorbească la telefon și, cum începea să vorbească, mergea spre râu ca să nu-l audă lumea, dar spre râu pierdea semnalul, așa că tot pleca și venea între două deplasări de lădițe, ceea ce-l scotea pe frate-su din minți.
Cât despre căței, ei rămâneau cuminți lângă părinți, observând strania agitație. Greg, care nu se emoționa de felul lui, a aruncat o privire amuzată spre cei trei bulgărași albi, perfect sincronizați – când unul se așeza, și ceilalți doi făceau la fel, iar dacă unul se punea în mișcare, ceilalți se țineau după el.
Alexandre decretă că Greg e prea greu pentru mașina de plantat, așa că le desemnă pe Agathe și Caroline. Odată tractorul pornit, nu aveau decât să ia cartofii încolțiți din lădițele puse în fața lor și să le dea drumul unul câte unul în pâlnia roții distribuitoare. Greg și cei doi băieți ai lui urmau să stea în permanență lângă tractorul în mișcare și să realimenteze mașina de plantat. De fiecare dată când se golea câte o lădiță, trebuia înlocuită, ceea ce presupunea s-o recupereze, să alerge s-o lase la marginea câmpului ca să ia una plină și s-o aducă fuguța ca să le reaprovizioneze pe Agathe și pe Caroline.
Vanessa îi privea, cu smartphone-ul în mână, ca pe vremea în care-și mitralia familia cu aparatele ei Instamatic sau Olympus, aparatele foto DSLR din copilărie. Cel mai atrăgător îl această coregrafie, cel pe care cățeii îl urmăreau cu privirea ciulindu-și urechile, era Greg, o namilă de om care despica aerul agitând în jurul lui un drapaj alb ispititor ca o momeală. I se înfundau pașii în țărâna mișcătoare, se poticnea la fiecare douăzeci de metri, ba chiar și căzu, strivind lădița sub greutatea lui, dar se săltă imediat. Doar că rămăsese în urmă, tractorul era deja la celălalt capăt al câmpului, așa că băgă viteză și se prăbuși de mai mare dragul, de data asta azvârlind în aer tuberculii ca pe tot atâtea mingi micuțe. Cei trei căței țâșniră, sărind peste brazde, se aruncară peste câmp ca într-o piscină și alergară după acele proiectile ca să le împrăștie și mai mult. De fapt, așteptau să fie urmăriți, ceea ce Mathéo și Kevin și făcură, la cererea bunicului lor:
— Prindeți-i, ce mama mă-sii, repede, nu trebuie să țină așa ceva în gură, cartofii încolțiți sunt curată otravă pentru câini. Dacă îi halesc, o să crape.
Cățeilor nici prin cap nu le trecea să halească tuberculii, tot ce voiau era să-i fure ca să fie fugăriți. Mathéo făcu greșeala să-și lase pe pământ lădița plină, iar cei trei căței se aruncară asupra ei ca să împrăștie tot ce era în ea. Apucau în joacă răsadurile, unul câte unul, și le lăsau apoi la celălalt capăt al câmpului. Cum obrăznicia li se urcase la cap, nu mai voiau să se oprească, iar joaca lor părea că va dura cu orele. Pe părinții îi distra să vadă pe toată lumea țopăind, dar le-a pierit zâmbetul când un cățel își puse-n cap să dezgroape tuberculii proaspăt plantați. Îmboldiți de instinctul lor de terier, ceilalți doi pricepură repede că dăduseră aici peste o dublă satisfacție – întâi să scurme-n țărână, apoi s-o tulească rapid. Văzând asta, Alexandre coborî de pe tractor cât să mai limiteze daunele. Alergă după ei, doar că micile sălbăticiuni erau alerte, săltau peste suprafața pământului în care pașii de om se înfundau și aveau mereu o lungime avans, cu atât mai mult cu cât trecerea tractorului săpase brazde, iar discurile rabatoare mai ridicaseră pe alocuri pământul: dacă ar fi alergat printre movilițe, și-ar fi scrântit glezna negreșit. Angèle și Jean izbucniră în hohote de râs văzându-și fiul, care se pricepea și la animale, și la munca pământului, pus în încurcătură de trei căței de câte patru kile fiecare.
Părinții îi instruiau acum pe Mathéo, pe Kevin și pe Greg cum să-i oprească pe fugari. Totul semăna cu o cursă de vaci. Alexandre însuși a izbucnit în râs văzându-l pe Greg cum aleargă într-un dezechilibru permanent, trecând de colo-colo ca un patinator care se agață de o balustradă imaginară. Pentru el părea să fie o chestiune de onoare să le încolțească pe cele trei animăluțe, îi afectase ceva care ținea de virilitatea lui, dar degeaba avea de treizeci de ori greutatea lor. Cei trei bichoni creți îi scăpau întruna, ca trei țânțari care își bat joc de un hipopotam.
Vanessa rămânea deoparte, neînțelegând ce caută acolo, nici cum izbucnirea unui virus pe tarabele unei piețe chinezești îi derutase viața în asemenea hal. Nici fotografii nu reușea să facă. Sus se aflau eolienele, singurele elemente de modernitate. Peisajul semăna cu cel de-acum treizeci de ani, țărâna avea aceeași culoare ca pe vremuri, ferma, hambarele și toate uneltele din oțel și din rugină, lădițele și răsadurile i se păreau aceleași dintotdeauna. Se descoperea cufundată în secolul trecut.
Cât despre Agathe și Caroline, ele rămăseseră așezate. Deja le durea spinarea și aveau pământ până și sub unghii. Dar măcar erau loiale, înseninate de sentimentul că-i ajută pe Alexandre și pe părinții. Nici ele n-ar fi crezut vreodată că într-o bună zi vor urca pe o mașină de plantat tractată de fratele lor. Spectacolul băieților care fugeau după căței le amintea de copilărie.
Mamei îi trecu prin minte că, dacă ar mai fi fost pe lumea asta, Crayssac, fostul păstor de capre, le-ar fi privit pe toate filosofic, ar fi văzut în asta semnul că animalele sunt la ele acasă pe acest pământ. Cățeii refuzau să se planteze cartofi fiindcă pentru ei sunt toxici, gaițele și coțofenele observau scena pândind cea mai mică eroare umană, de pe dealuri bursucii sperau să le iasă ceva de mâncare din tot deranjul ăsta, vulpile știau că pământul proaspăt răscolit va atrage chiar din acea seară rozătoare care să le servească drept masă.
De când cu lockdownul, se credea că lumea se opri, dar toate viețile non-umane regăseau în această pauză un pământ din nou liber. Încetându-și activitățile, oamenii eliberau toate celelalte forme de viață, rațele și aricii puteau din nou să meargă de-a lungul drumurilor, mistreții scormoneau prin șanțuri, căprioarele nu se mai expuneau riscului de a muri când traversează drumurile și orașele însele se lăsau cucerite de o faună care-și reapropria spațiul.
Peste tot prin lume, oile beau din fântâni, iar urșii vizitau pubelele până la poalele clădirilor, peste tot animalele recâștigau controlul, miliardele de specii eucariote aservite își regăseau deplina libertate. Peste tot pe planetă Homo erectus ieșise din joc, îndepărtat în culise. Un simplu microorganism fusese de-ajuns să inverseze ordinea lucrurilor, și astfel stăteau lucrurile la Bertranges – cățeii preluaseră puterea asupra tuturor.
Alexandre se duse după pompița de gresare. Se opri în pragul hambarului ca să-și privească familia – o blândă euforie pusese stăpânire pe toți când fugăreau cățeii, fiindcă Agathe și Caroline intraseră și ele în joc, nu se mai temeau că se murdăresc de pământ peste tot, ci se agitau și se împiedicau râzând.
Era tabloul unei familii reconciliate, împlinite și fericite. Tot un pic retrasă, Vanessa zâmbea, în sfârșit, fotografiind tot ce prindea. SDC
CARTEA
Autorul romanului Natură umană, distins cu Prix Femina 2020.
Romanul continuă povestea celor trei surori – Vanessa, Caroline și Agathe – și a fratelui lor, Alexandre, din Natură umană. Narațiunea se desfășoară pe parcursul a trei luni când Franța, la fel ca restul lumii, a fost dată peste cap: din ianuarie până în martie 2020. Țara se află în plină criză socială, mișcarea Vestele galbene este încă activă și cetățenii protestează împotriva reformei pensiilor. Cei patru frați s-au despărțit cu ani în urmă și nu s-au mai văzut de-atunci. Până în martie 2020, când sunt obligați să se reunească la ferma unde au copilărit, în sud-estul Franței. Asistăm la o retragere, o întoarcere la natură în timpul lockdownului, care a șters toate diferențele dintre noi în fața unei pandemii de neînțeles. Un roman social, portretul unei perioade atât de absurde, încât n-ar putea fi decât fictivă, și totuși a fost așa de reală.
AUTORUL
Serge Joncour, unul dintre cei mai apreciați scriitori francezi ai generației sale, s-a născut la Paris, în 1961. Și-a dorit încă din copilărie să devină scriitor. A debutat literar în 1998, cu romanul Vu, distins un an mai târziu cu Prix Jean-Freustié. I-au urmat, printre altele, U.V. (2003), care a obținut Prix France Télévisions și a fost ecranizat, L’idole (2004), adaptat de asemenea pentru marele ecran în 2012, Que la paix soit avec vous (2006), L’Amour sans le faire (2012), L’Écrivain national (2014), pentru care i s-a decernat Prix des Deux Magots, Repose-toi sur moi (2016; Contează pe mine, Polirom, 2017), distins cu Prix Interallié, Nature humaine (2020; Natură umană, Polirom, 2023), care a obținut chiar în anul apariției Prix Femina, și mai multe volume de povestiri. Cărțile sale au fost traduse deja în peste douăzeci de limbi.
Galerie foto
