"...Era odata un oras de basm, locuit de prichindei. Li se spunea prichindei pentru ca erau mici, mici de tot." Atit de mici, incit s-au ascuns intr-un teanc de carti prafuite si nu i-a vazut nimeni, pina intr-o zi, cind mi-am cheltuit, la anticariatul Sophia, banii de tigari. A fost cel mai intelept troc din viata mea: 5 lei in schimbul unei nostalgii."...Oricare dintre ei nu era mai inalt decit un castravete, si nici acela prea mare. Insa orasul lor era tare frumos. Pe linga fiecare casa cresteau sumedenie de flori: margarete, romanite, papadii. Pina si strazile la ei aveau nume de flori: strada Campanulelor, aleea Romanitelor, bulevardul Albastrelelor. Iar orasul se numea chiar Orasul Florilor. Prichindeii erau si ei de doua feluri: prichindei baietei si prichindei fetite, adica prichindute. (...) Unii cititori vor spune, din capul locului, ca toate astea sint, de buna seama, scorneli, ca in realitate nu exista asemenea prichindei. Dar, la drept vorbind, nimeni nu sustine ca ei ar exista cu adevarat. Una este realitatea in viata si cu totul alta intr-un oras de basm. In orasul de basm poate exista orice."
Pot exista masini care merg cu apa gazoasa si sirop, conducte din tulpini de stuf, gulerase pufoase din omizi argintii pentru prichindutele cochete sau automobile cu aburi, opt roti si racire pe baza de fistic, care spala rufe, taie lemne, framinta lutul, fac chirpici si, pe deasupra, mai curata si cartofi. Nu m-am indoit nici o clipa ca toate acestea exista cu adevarat, la fel cum am crezut, in fiecare seara in care mi se citea despre Orasul Florilor, ca acolo traiesc laolalta Stietot si doctorul Pilula, renumitul mecanic Surubel cu ajutorul sau Piulita, politicosul Zahar Zaharescu Limonada, vinatorul Glontisor cu tot cu catelusul Strop si pusca cu dopuri, pictorul Acuarela, muzicantul Gusla, cei doi frati Posibil si Probabil, Grabila, Dondanel, Tacutul, Gogoasa, Zapacila…
„Insa cel mai vestit dintre toti era prichindelul zis Habarnam. Il poreclisera Habarnam pentru ca nu stia nimic. Acest Habarnam purta o palarie albastra-albastra, pantaloni galben-canar si o bluzita portocalie cu cravata verde. Ii placeau lui culorile tari. Astfel, gatit ca un papagal, Habarnam hoinarea zile-n sir prin oras si nascocea fel de fel de aiureli pe care le povestea tuturor.”
„Cilti, vilti, dilti, nilti, silti, milti…”
Habarnam e totuna cu Neznaika sau Dunno, celebrul antierou din trilogia lui Nikolai Nosov Aventurile lui Habarnam si ale prietenilor sai (1954), Habarnam in Orasul Soarelui (1958) si Habarnam pe Luna (1966). Desi ar trebui sa treaca, dupa cinci decenii batute pe muchie, printr-un soi de middle-age crisis, Habarnam e la fel de cool, inca avangardist si identic proaspat. Copiii il iubesc pentru ca-l simt aidoma lor, cei „mari” – pentru ca le aminteste cum era pe cind scriau si ei scrisori prichindutelor cu ochi albastri, incet, caligrafiind cu grija cuvintele si lasind in urma, pe pagina alba, „cometele” cernelii prelinse dintr-o litera.
Iata de ce clipa in care am zarit intr-un colt de anticariat coperta albastra, putin julita pe la colturi, precum genunchii mei pe vremea cind Aventurile lui Habarnam imi tineau loc de „noapte buna”, a fost cea mai fericita dintr-o primavara-ntreaga. Si singura in care mi-am cumparat servetele parfumate doar ca sa sterg de praf si mucegai o coperta de carte.
In Nascut in URSS (Polirom, 2006), Vasile Ernu scrie cu aceeasi nostalgie: „Ceea ce mie mi se parea extraordinar in aceasta poveste era ca m-a facut sa cred ca acea lume exista cu adevarat. De fapt, era o lume pe care, cind eram copil, o asteptam, trebuia numai ca cineva sa vina sa mi-o daruiasca, sa mi-o arate. Cind am citit-o prima data, totul mi s-a parut cunoscut, intim, iar personajele aveam impresia ca le stiam demult. Era o lume in care ma regaseam perfect; pe care o uitasem, si pe care Nosov mi-o reamintise”. E drept ca lumea lui Habarnam se vede uneori intr-o oglinda valurita si-si spune ca aduce-a socialism utopic. Numai ca lucrurile de care ne este inca dor nu au cum sa fie altfel decit bune, mai ales cind stii ca un plasture cu miere vindeca orice.
Acest text reprezinta preambulul unei serii de articole realizate de Diana Soare pentru „Suplimentul de cultura”.