Poeta Denisa Ștefan și-a făcut recent debutul în proză odată cu romanul La fel ca mine, publicat în colecția Ego. Proză (Polirom, 2024). În mijlocul unei societăți în plină schimbare, mânată însă de prea multe ori de prejudecăți adânc împământenite, noua sa carte lansează întrebări și teme care au nevoie să fie aduse în față, extrase de sub umbrele pe care, necontenit, le facem asupra lucrurilor despre care nu vrem să vorbim.
Tina e o tânără de treizeci și unu de ani care își pierde locul de muncă în urma unei demisii forțate. O echilibrează încă relația cu Vlad, basistul unei trupe și un partener de încredere. Temele pe care acest roman le atinge ies aproape imediat la iveală, în iureșul unei vieți care, dintr-o clipă în alta, se dovedește rezultatul unui trecut nevindecat.
Cu forța unui arc întins, s-a scris astfel un roman întreg despre fragilitate, frică, anxietate, depresie, pendularea continuă între extaz și prăbușire, consum de droguri, violență domestică și, nu în ultimul rând, despre provocările unei persoane bisexuale în societatea de azi.
Cum scrii un roman care să le cuprindă pe toate fără ca cititorul să se simtă apăsat de subiectele grele? Cum echilibrezi temele, cum conturezi personajele, cum faci credibil un destin care, încă din primii ani de viață, îndură și descoperă nedreptatea lumii?
Denisa Ștefan a reușit, încă de la debut, să construiască un roman care cartografiază verosimil multe dintre provocările celor care se confruntă cu rănile deschise pe care le lasă traumele precum violența din partea unui părinte.
În mijlocul unei societăți care nu oferă drepturi depline
După ce rămâne fără loc de muncă și, mai apoi, încheie și relația cu Vlad, se accentuează existența a două Tine care sunt la polul opus una de cealaltă.
Aceste oscilări sunt exercițiile constante pe care le face protagonista pentru a găsi, din nou și din nou, pentru prima dată, drumul spre propriul său „acasă“: „Copilăria Tinei nu a fost roz. La începutul liceului, din cauza terorii care o însoțea zilnic și care se transpusese încet-încet în anxietate și depresie, Tina a descoperit metalul, scrierile lui Camus și s-a îndrăgostit nebunește de proza și poezia lui Bukowski. Niciodată nu a aparținut de nimeni, nici acasă, nici la școală. Părea un adolescent retras, timid și tăcut, când de fapt era un suflet pesimist și cinic, ciopârțit și sfâșiat de împrejurări. Cine era de fapt și cine trebuia să fie – cele două Tine nu se completau, nu se ajutau, ci luptau una cu alta“.
Și tocmai prin acest mecanism al celor doi poli se destramă sau se reconstruiesc relațiile cu ceilalți. Groaza e în permanență acolo, ca o muzică în surdină. Frica de eșec, lipsa unor ancore palpabile (ele există, dar nu sunt percepute de la bun început) îngreunează efortul pentru o recuperare oricum dificilă în mijlocul unei societăți care nu oferă drepturi depline persoanelor cu altă orientare sexuală.
Recuperarea identității
„Tot ce vreau e să ajung acasă“, va spune Tina într-un moment fragil, iar acest acasă e o destinație în care nu a ajuns, de fapt, niciodată, căci ceea ce își dorește este să ajungă, pentru prima dată, într-un loc cu adevărat sigur, acolo unde vindecarea e posibilă, acolo unde fuga se oprește definitiv, acolo unde depresia nu pândește fiecare moment de vulnerabilitate pentru a ieși din nou la iveală: „A privit camera printre lacrimi, s-a luat în brațe și s-a ascuns în plapuma ținută strâns în jurul ei. Dacă pot să mă fac o minge, pot să mă fac un punct. Iar dacă sunt un punct, pot să fiu cât de mică vreau eu“.
Denisa Ștefan scrie un roman al dezechilibrului, al identității care trebuie recuperată și acceptată, pusă în mijlocul vieții ca punct nou de pornire, de resetare în întregime.
Decupat din firescul unei generații
Cele mai reușite fragmente sunt tocmai cele care subliniază lupta continuă a Tinei sau, mai bine zis, a celor două Tine, în paralel cu permanenta pendulare amintită. Această luptă e cea care o ține pe loc, cea care îi direcționează pașii spre dependență, ascunzând plasele de siguranță și chipurile celor care o pot ajuta: „Lupta cu toate armele împotriva amintirilor urâte, realității absurde și versiunilor de viitor. Traversa când un munte uriaș în mijlocul deșertului, când un ocean, ținându-și respirația sub valurile spumoase și violente. Se lupta corp la corp cu tentacule albastre făcute din energie, încercând să scape de strânsoarea și moartea traumelor din copilărie. Brațele tatălui său uneori o surprindeau din spate, iar ea putea doar să țipe în timp ce era trasă în întuneric“.
Este acesta un roman necesar în peisajul prozei contemporane autohtone? Fără îndoială. Decupat din firescul unei generații care și-a trăit copilăria în anii de tranziție, în familii în care adeseori „se auzeau doar bufniturile și fluieratul curelei“, romanul La fel ca mine completează zona neexplorată îndeajuns de mult din literatura română, iar proza Denisei Ștefan are ceva din forța scriiturii de început a Laviniei Braniște: Interior zero (Polirom, 2018) este cel mai bun exemplu.
Un ultim efort pentru a spune lumii
Tina are ceva din fiecare tânăr care, în mijlocul unei societăți în care fie nu e acceptat, fie nu se regăsește pe deplin, e nevoit să croiască un nou tipar pentru a funcționa, pentru a adopta un echilibru firesc ca resort al supraviețuirii: „atât de plină de iubire și fericire încât îi putea exploda pieptul sau capul în orice moment și nu i-ar fi păsat. Și, pe margini, în fâșii de întuneric înecăcios, simțea tristețe“. Iar aceste stări în opoziție duc o luptă continuă, jocul de ping-pong consumă cele din urmă resurse de energie.
Salvarea vine din întrebări-cheie, din momente în care, în mijlocul prietenilor pe care îi cunoaște de multă vreme, se construiesc încet bariere sigure: „Cum putea un om să fie fericit dacă nu se arăta complet, dacă nu se accepta? În drum spre Flo, leoarcă, Tinei îi venea să țipe cât de mult iubea femeile, cât de mult iubea universul și sexul. Voia să se îndrăgostească din nou, să savureze viața din nou, să se împace cu realitatea pentru că nu mai putea să se ascundă“.
Protagonista care învățase să se ascundă de la mama ei, de asemenea victimă a aceluiași abuzator, face acum un ultim efort pentru a spune lumii ceea ce, până acum, nu avusese curajul și nici forța necesară. În mici comunități, în bule sau în cercuri de prieteni, schimbarea devine posibilă, libertatea nu mai e doar un deziderat și, în același timp, societatea își schimbă contururile, chiar dacă, la nivel macro, prejudecățile încă acaparează funcții și roluri importante într-un stat.
O critică la adresa societății contemporane, dar și o portiță lăsată întredeschisă pentru vindecare, curaj și asumarea identității, romanul prozatoarei Denisa Ștefan, La fel ca mine, surprinde, fără îndoială, prin originalitate și prin răspunsurile pe care le aduce, prin expunerea unui personaj care nu poate decât să confrunte cititorii și să-i aducă în fața unor dileme care își găsesc rezolvarea doar printr-un efort comun.
Galerie foto
