Sunt 13 ani între Cioburile și romanul care îl precedă, Imperial Bedrooms (2010), o lungă pauză de ficțiune, mai ales ținând seama de ritmul alert setat azi de industria editorială. Autorul scandalosului American Psycho, Bret Easton Ellis, nu și-a schimbat masiv nici pielea, nici năravurile, deși Cioburile pare să cuprindă ceva mai multă sensibilitate și afect decât ar fi permis romanele precedente.
Restul detaliilor care i-au fixat portretul de scriitor scandalos au rămas la locul lor, dar perspectiva și eclerajul, ba chiar și optica, s-au modificat sensibil. Cioburile e tot o carte încărcată de erotism și violență, numai că aceste substanțe tari sunt asociate cu pierderea, cu procesul dur al maturizării într-o lume care pare că nu poate duce la altceva decât la implozie, la un scenariu horror. Iar acea lume e diorama sclipitoare în care își duc viețile câteva familii extrem de bogate din California, la începutul anilor ’80. Ellis cartografiază un teritoriu aparent lipsit de reguli, rupt de realitate, un spațiu autosuficient, unde libertatea de a face orice este descrisă cu o intensitate atât de acută, încât presimțirea unui rău inevitabil pare imprimată în fiecare pagină.
O narațiune de un hedonism electrizant
Cioburile e conceput după matrița unui roman horror cu adolecenți și integrează abil ingrediente din arealul autoficțiunii, la care adaugă convențiile unui metaroman care are în centru un narator necreditabil, un anti-erou cu zone opace și o conduită cel puțin discutabilă. Acest personaj narator e Bret, scriitor american gay, „prințul întunericului“ care scrisese tenebrosul American Psycho și care, chinuit de amintirea unor întâmplări cumplite pe care le-a trăit la 17 ani, în 1981, împreună cu prietenii și colegii lui de liceu, poate, în sfârșit, să scrie despre asta. Ipostaza nihilistului lipsit de afecte pare că se destramă acum, lăsând să iasă la lumină cartea pe care mereu a vrut să o scrie, dar nu a putut. Plonjând înapoi în timp, în vara și toamna lui 1981, Bret, personajul narator, va povesti așadar evenimentele tulburătoare la care a fost martor vorbind, în același timp, despre eforturile lui de a deveni scriitor, în ultimul an la Buckley, un liceu privat din LA.
Timpul recuperării acelei falii de timp este îmbibat de o conștiință a actului de a scrie, urmărită în extremele devenirii sale: primele începuturi, din 1981, și încercarea, de acum, la climaxul carierei, de a spune o poveste pe care niciodată nu a putut-o articula. Tot acest proces e inserat într-o atmosferă senzuală, homoerotică, generată dintr-un impuls nostalgic, central pentru întreaga dinamică a romanului. Faptul că un moment din trecut poate fi definitoriu pentru tot ce va urma e axul în jurul căruia evoluează întreaga narațiune.
Personajele recuperate în această capsulă a timpului sunt adolescenți puțin spus privilegiați, colegi la Buckley, un liceu deschis elitelor financiare din LA. Avem cel mai popular cuplu din liceu: fata frumoasă, deșteaptă și distantă, Susan Reynolds și căpitanul atletic, dar cam limitat, al echipei de fotbal, Thom Wright. Îl avem pe Bret, un adolescent bisexual, care nu-și face publică orientarea sexuală și care e îndrăgostit de amândoi, popular mai mult prin asocierea cu acest cuplu vedetă decât prin altceva. Bret se va combina mai mult din inerție cu prietena lui Susan, Debbie, Deborah Shaffer, fiica unui producător celebru și tot gay, de la Hollywood, genul care nu pierde nici o ocazie să se dea la colegii fiicei lui. Bret recunoaște că e mai degrabă interesat de tată și de puterea lui, decât de fiică. Întregul lui comportament față de cuplul de prieteni și față de Debbie este din start ghidat de intenții și dorințe ascunse. În preajma lor apare și taciturnul Matt Kellner, mereu fumat și detașat de toate, cu care Bret are o relație sexuală secretă, de a cărei greutate își dă seama abia la ani distanță, scriind. În ciuda acestui hățiș complicat de atracții încrucișate, protagoniștii sunt surprinși trăind o viață spumoasă și plină de
plăceri, un grup de puști care se grăbesc să intre în lumea adulților, care abia și-au luat carnetele și conduc, la 17 ani, niște mașini luxoase cu care se deplasează după pofta inimii și la orice ore prin LA și în împrejurimi. Nici unul nu pare interesat de lumea de dinafara cercului lor, politica nu există pentru ei și ceața irizată prin care par că înaintează cu toată viteza e întreținută cu muzică, droguri, filme și foarte mult sex.
Povestea surprinde cu o mare acuratețe acest stil de viață plin de promisiunile libertății și ale oricăror plăceri, e o narațiune de un hedonism electrizant. Îi vedem la liceu, în grupul cel mai popular din curte, în malluri, cumpărându-și orice și-ar putea dori, în cluburi și locuri exclusiviste, în cinematografe somptuoase sau în magazine de discuri, pe marginea piscinelor, făcând sex sau fantasmând la sex, drogându-se, masturbându-se frenetic și încercând să-și joace fiecare, la nivel de excelență, bucățica alocată în spectacolul comun. Sunt adolescenți intrând în roluri de adulți și adoră să facă asta, câtă vreme e vorba de roluri în care consumă stimulente pentru plăcere. Trăiesc într-o lume închisă, a bogăției, tinereții și strălucirii, pe care Bret o contemplă cu dorință, curiozitate și anxietate, pentru că îi intuiește golul și brutalitatea.
Privită din afară, efectul e de distopie, iar intensitatea cu care se prezintă toate suprafețele descrise milimetric – de la culoarea pisicinelor, la interiorul vilelor și la hainele de designer care acoperă corpurile dezirabile ale fetelor și băieților – se transformă automat în stridență, în ceva care produce crispare. Violența e prezentă în carte chiar prin cadrele aparent reconfortante ce vor fi distruse în curând de forme cutremurătoare de tortură, crimă și morbiditate.
Roman de un realism greu de metabolizat
Decorul în care se desfășoară jocul încrucișat al dorințelor dintre acești adolescenți se zguduie odată cu venirea la liceu a unui coleg nou, la fel de bogat, desigur, și extrem de atrăgător: Robert Mallory. Robert ajunge în liceu în momentul în care începe să se vorbească despre un criminal în serie, Mreajă, care omoară în special adolescente și despre o sectă ucigașă, care vandalizeză proprietăți luxoase din San Fernando Valley. Bret simte o atracție puternică dublată de repulsie și teamă față de Robert, pe care îl bănuiește că ar fi ucigașul sinsitru ce le-a înghețat tuturor sângele în vene.
Romanul continuă pe linia creării unui suspans extrem și, în același timp, se construiește, pe acest registru al intensităților, ca o capsulă a timpului. În ea e curatoriată cultura pop a epocii, cu trupele care au definit-o, filmele, moda și un stil de viață excesiv și hedonist, printr-o suită de referințe care au dat debutul specific al anilor ’80. Niște cititori dedicați au făcut chiar playlisturi asociate acestui roman, pe Spotify sau YouTube, cu piese ce urmează ordinea în care apar referințele în carte. Încep obligatoriu cu Vienna de la Ultravox, reluată ca un refren obsesiv, definitoriu pentru amorțeala în care trăiesc protagoniștii, și include o listă enormă de trupe și piese din acea perioadă: The Go-Go’s, The Clash, Stevie Nicks, Peter Gabriel, Blondie, The Police, The Romantics, The Psychedelic Fur, Kim Wilde, Fleetwood Mac, Icehouse și multe, multe altele.
Febrilitatea, extravaganța, promisiunea unei vieți care se deschide ca o autostradă în fața un Porche negru, cu Ultravox ca soundtrack, setează atmosfera acestui roman de un realism uneori greu de metabolizat, mai ales prin scenele de violență atroce descrise milimetric. Crimele care se petrec din ce în ce mai aproape de acest cerc al puținilor aleși, accelerând căderea din paradis, arată limitele și fragilitatea oricărei idei de siguranță în bula privilegiului, limitele libertăților elogiate la începutul romanului și falimentul esteticii amorțirii narcotizante, reafirmate prin crâmpeie din Vienna – acel this means nothing to me, care plutește fantomatic, amestecându-se cu textul, mult după ce se cartea se încheie.
Refăcând o lume dispărută, cu promisiunile, excesele, erorile, splendorile și ororile implicite și explicite, Cioburile livrează o narațiune cinematografică, capabilă să hipnotizeze, să șocheze și, implicit, să smulgă reacții contradictorii, asta pentru că frecvența pe care o propune e linia fină dintre fascinație și oroare. Nu e de mirare că Stephen King apare printre autorii citiți de adolescentul Bret, nimic nu e nesemnificativ, de fapt, în acest joc de oglinzi cu nenumărate blindaje. Cioburile e un roman excesiv – inclusiv prin dimensiuni și structură, care ar fi suportat o recalibrare, o reajustare a proporțiilor, mai ales în a doua parte, încetinită de un preaplin de conversații repetitive, gândite parcă pentru a întârzia și mai mult deznodământul. Puținele explicații pentru crime, expediate parcă, prin comparație cu toate motivațiile și presupozițiile explorate temeinic până atunci, fac ca intriga de tip whodunit să fie un simplu pretext pentru a vorbi despre explozia unei lumi iluzorii, ca și despre dorul după promisiunile ei, despre nevoia de ele. Punând în pagină un hybris ficțional de proporții, Bret Easton Ellis își reafirmă vechea poziție de frondeur, unul ceva mai introspectiv, de data asta.