Catre o teorie a personalitatii (2007) de Antonio Patras, redescoperirea lui Sanielevici se poate face pe un teren gata pregatit. Nu mai trebuie argumentata necesitatea lecturii criticului botosanean, deoarece lucrul s-a facut deja. Devine tot mai limpede ca genealogia gindirii critice romanesti in materie de literatura nu poate fi descifrata decit printr-o lectura atenta, contextualizanta, a autorilor care isi disputa, in primele doua decenii ale veacului trecut, mostenirea maioresciana si pe cea gherista.
E nevoie de ceva mai mult decit de o revizitare a unor studii, in unele cazuri, nerecitite de mai multe decenii. (Sanielevici nu a mai fost reeditat din 1968.) Sansa noastra este distanta istorica, dar si linistea si rationalitatea vremurilor netulburi de astazi, eliberate de obligativitatea ideologizarii unilaterale a lecturii din lungile decenii comuniste. Se stie, „actualitatea” cite unui critic literar insemna prin anii ’50-’60 doar posibilitatea de a-l revendica drept sustinator al traditiei fictive pe care Partidul Comunist si-o cauta in cultura tarii. Nici criticii ostracizati pe motive de „dosar” nu au avut de cistigat prea mult de pe urma mitizarii lor compensative in anii de dupa, cind acest lucru a devenit posibil. Scrierile lor, scoase din dialogul in care erau prinse in perioada aparitiei, au devenit niste obiecte ideologice ciudate, inexplicabile, fara trecut, inventindu-si propria geneza si, din acest motiv, generind filiatii ilegitime. Necunoasterea traditiei din care a iesit mai toata gindirea estetica romaneasca duce la perceperea ei ca o realitate anistorica, aflata in continua metamorfoza, reinventindu-se cu fiecare nou inventator de jargon de specialitate. Iar H. Sanielevici a fost un important vehiculator al discursului cultural romanesc in primele decenii ale secolului XX.
Adrian Jicu isi propune o recitire, daca nu si o reabilitare a celui mai faimos detractor al lui Mihail Sadoveanu, sub titlul flamboaiant-shalespearian Dinastia Sanielevici. Printul Henric, intre uitare si reabilitare. „Dinastia” este adaugat in titlu mai mult din ratiuni sonore: prezentarea talentelor si vocatiilor din familia Sanielevici cuprinde doar doua pagini, insuficient pentru o genealogie intelectuala. In plus, nuanta dubitativa din titlu arata ca nici autorul nu risca un pariu cu privire la valabilitatea macar a unei parti din opera studiata: la capatul cartii, uitarea sau reabilitarea lui Sanielevici ramin optiuni ale cititorului.
In mai multe locuri din carte se constata o ezitare, o timiditate in a transa lucrurile in sensul validitatii macar a unora dintre ideile estetice ale lui Sanielevici sau a completei lor lipse de obiect. Spre sfirsitul cartii de pilda, intr-un capitol cu caracter conclusiv, se afirma: „Imi place sa cred ca o pledoarie propriu-zisa pentru reabilitarea lui H. Sanielevici nu isi mai gaseste rostul. Sper ca ea sa se degaje din paginile de pina aici. Acesta a si fost in definitiv gindul lucrarii: de a readuce in discutie cazul uneia dintre personalitatile originale din viata noastra culturala si stiintifica de dinainte de 1950”. Nu e chiar de dorit ca rezultatul unei monografii sa fie doar acela de a propune din nou figura unui „original”: criticul a fost un herald al „Vietii romanesti”, un continuator al lui Gherea in multe privinte, oponent al lui Iorga timp de decenii, aflat in nexul dezbaterilor despre menirea stiintifica a criticii si apreciat favorabil de Ibraileanu si Calinescu. Asteptam de la o astfel de lucrare o privire mai in adincime a epocii si o discutie a genezei unei conceptii literare din lecturile autorului si din ciocnirea curentelor de gindire care bintuiau prin Romania. Chiar daca o opera ideologica se pronunta gresit in mai multe chestiuni, ea poate fi considerata un simptom al epocii. O astfel de abordare ar fi fost de mai mare folos in cazul criticului de la „Curentul nou”.
„Politologul” si „pedagogul” Sanielevici puteau sa lipseasca
Sanielevici este urmarit in carte metodic, dupa regulile genului monografic. Mai intii in chip de scriitor, pe baza unor bucati memorialistice cam sterse (desi Calinescu le gasea unele merite estetice) si publicist redutabil, ca redactor al „Adevarului literar si artistic” in anii ’20, practicant al violentei de limbaj in numeroasele, coloratele si temutele sale polemici. Inflexibilitatea sa il face pe mongrafist sa-l compare cu Eminescu, la fel de statornic sustinator al justelor valori ca si Sanielevici (?), cu o diferenta doar in stil si masura. Insa nu scriitorul Sanielevici va realiza o mutatie in receptarea autorului.
Omul de stiinta Sanielevici (nu stiu daca nu s-ar fi impus niste ghilimele) se manifesta plural, sau cel putin asa alege sa-l priveasca monografistul. Totusi, cel putin „politologul” si „pedagogul” Sanielevici puteau sa lipseasca. Nici economistul Sanielevici nu poate fi decit un amator. Mai mult promitea ambitia criticului de a fi si sociolog, lucru care, se stie, a dat importante rezultate la Ibraileanu si Lovinescu. Insa aici Adrian Jicu devine mult prea apropiat de „cauza” obiectului sau de studiu, sustinind ca ideile lui Sanielevici au fost preluate sau macar continuate de catre Lovinescu si Zeletin („Istoria civilizatiei romane moderne, respectiv Burghezia romaneasca si Neoliberalismul imprumuta idei din gindirea sa, pe care, desigur, le dezvolta catre concluzii proprii”), fara totusi sa precizeze care sint acele idei ce puteau fi imprumutate de catre doi autori de teorii sociologice atit de diferite.
Mai consistent este antropologul Sanielevici, insa destinul acestuia este jalnic: muncind trei decenii pentru realizarea unei opere monumentale, vizind clasificarea raselor umane din perspectiva modului lor de a se hrani, autorul se vede minimalizat, negat sau ignorat dupa aparitia lucrarii La vie des mamiferes et des hommes fosiles (1926). Teoriile raseologice reprezinta argumentul cel mai important al lui Sanielevici in conturarea unei directii originale a criticii „stiintifice”. Asa incit el se dedica inventarierii trasaturilor fiziologice care indica impartirea speciei umane in cinci tipuri, pe care si Calinescu le citeaza in Istorie facind mare haz: mincatorul de nuci, mincatorul de melci, mincatorul de cepe, mincatorul de carne si mincatorul de peste.
Sanielevici ramine un invins
Critica lui Sanielevici se doreste una stiintifica, cu adinci radacini in socialismul lui Gherea, de care incearca sa se desprinda mai tirziu, combatindu-si maestrul pe chestiuni de stil si gust estetic. Este totusi teoria lui Sanielevici substantial diferita de cea a lui Gherea, sau nu face decit sa o urmeze, adaugindu-i consideratii rasiste, nici ele prea originale? (Modelul Taine e indeaproape urmat.) Monografistul nu insista. Teoretizarile lui Sanielevici sint improvizate, dar pline de aplomb, lansate in articole si aparate apoi cu indirjire: de exemplu, ideea dupa care lirismul „caracterizeaza o clasa ce decade, in vreme ce epicul, una stapinitoare sau pe cale de a prelua puterea”. Cu un astfel de instrumentar nu se poate ajunge prea departe. Cel mult pina la diferentierea genurilor literare si a marilor curente prin intermediul a trei rase, numite homo europeus, homo alpinus si homo mediterraneus. Adrian Jicu afirma ca trihotomia marilor curente artistice a fost teoretizata de catre Sanielevici inaintea lui Calinescu, dar trebuie sa recunoastem ca e o mare distanta intre naivele consideratii de mai sus si eseul Clasicism, romantism, baroc din 1946. Mai poate fi retinuta, ca o bizarerie intre altele, perseverenta lui Sanielevici in a recomanda literaturii romane, pe la 1900, „clasicismul taranesc” al scriitorilor transilvaneni, iar dupa 1920, in acord cu prefacerile modernizarii, un „clasicism de fier”, proletar, pe care Romain Rolland si Panait Istrati l-ar fi ilustrat cel mai bine.
In general, orbirea critica, lipsa de gust estetic il compromit pe Sanielevici inca de la inceput. Din dorinta de a-l contra pe Iorga, Sanielevici isi doreste sa-l aneantizeze pe cel mai proeminent scriitor samanatorist care, in acel moment, i se parea a fi Sadoveanu. Rezultatele se cunosc. Optiunile literare de mai tirziu nu sint mai fericite. Plasindu-l insa pe critic in contextul epocii, nu prea bogata in reusite literare, trebuie sa-i concedam o privire relativ corecta asupra clasicilor (minus minia proletara fata de pasoptisti). Sanielevici incearca sa-l recupereze pe Alecsandri ca un adevarat clasic prin temperament, scriind si un notabil studiu despre romantismul nuvelei eminesciene Sarmanul Dionis. Revendicarea lui Creanga ca estet se retine. Pretuirea pentru D. Zamfirescu ar putea fi o nota in plus pentru critic, la fel ca si detectarea si condamnarea imposturii unor contemporani precum Ludovic Daus sau Lucretia Petrescu. Agarbiceanu, Vlahuta si Bratescu-Voinesti sint tratati cu superlative, dar faptul, la 1910, nu e o exceptie.
In afara unor judecati critice partial validate de urmasi si a citorva gafe majore, care practic anuleaza o activitate de citeva decenii, ce mai ramine din Sanielevici? Sintem tentati sa spunem ca numai violenta de limbaj neobisnuita, care nu place multora si care, mai ales, face din polemistul lipsit de succes un ins ridicol. El pierde si in fata contemporanilor, si a posteritatii. Totusi critica lui Sanielevici se cere examinata si la nivelul reprezentativitatii istorice, ajutind la rediscutarea unei de mult ingropate „batalii canonice” purtate pina prin interbelic. El reprezinta cel putin un moment de tresarire a constiintei critice care nu vrea sa sucombe in fata estetismului, considerat amoral si simplist, cautind solutii de intemeiere a unei stiinte literare inca lipsite de fundament solid. Din pacate, Sanielevici ramine, chiar si dupa lectura incarcata de simpatie a lui Adrian Jicu, un invins.
Adrian Jicu, Dinastia Sanielevici. Printul Henric, intre uitare si reabilitare,
colectia „Noua critica si istoria literara”,
Editura Cartea Romaneasca, 2008, 24.95 lei