Continuăm jurnalul
Miercuri, 25 septembrie
Am citit Sentimentul naturii, de poetul Florin Dumitrescu, și mi-a plăcut. Am citit asigurări de viață, de poetul Florin Hălălău, și mi-a plăcut.
Iohannis a întinat numai nobilele idealuri ale celor șase sași în șase saci.
Au făcut vlahii ce au făcut și până la urmă și-au găsit un președinte de dimensiunea morală a unui WC aparte.
Rezumatul ultimilor zece ani de politică la vârful vlah: S-au duelat plăvanul cu faraonul și a pierdut, cu ordin de la pădure, faraonul și vlahii au rămas tot vlahi – și-n veci vor fi vlahi.
Dar dacă Apocalipsa își dorește mai mult victoria?
O notă de acum patru ani: Of, iar făcură lefegiii bătrânului securilă Felix Voiculescu nucleară în cerc?
O altă notă de acum patru ani: Noul Facebook e atât de urât că pare gândit de designerul de interior al capelei din submarin în care trăiește și țopăie pe Jerusalema cuplul de comici involuntari Pandele-Firea.
Încă o notă de acum trei ani: Dacă nu era originala democrație românească, Pandele era cel mult ajutor de țârcovnic în Bărăgan și Firea cu ziua la prășit pe lângă Bacău. Dar puteți vedea: discernământul gloatelor care cască gura la televiziunile securistului, să se împărtășească de acolo cu realitate contrafăcută & jeg.
Și încă una: Dacă îi tragi lui Kim Jong-un macrameu roz și apoi îl vopsești blond și îl muți în Voluntari să conducă de acolo Bucureștiul tot așa face dragul de el: circul foamei și ode.
O notă de acum trei ani: Deunăzi, aveam de făcut un drum care începea din Gara de Nord, cel mai urât loc din galaxie. Mi-am luat notițe. Iată-le:
Stau pe o bancă pe Dinicu Golescu și citesc dintr-o carte a unei scriitoare argentinience, pe care mi-a recomandat-o un prieten olandez, într-o cârciumă din Madrid, în ianuarie, acum trei ani. Deodată aud o doamnă urlând o înjurătură superbă: ’ga-ți-aș ceva în inimă! Zic: să nu o fi supărat eu cu ceva.
Ridic ochii din carte, cum am învățat când făceam reportaje cu heroinomani în Ferentari. Zic: hai, că știu cum să o iau. Tanti, zic, problemă? Îmi face semn să tac, vorbea la mobil, avea o cască în ureche, pe sub batic, nu se vedea. Tac. Termină convorbirea și vine să îmi facă o confidență: fii-miu, zice, l-au prins și mi-l pun pe tren înapoi, tre’ să îi plătesc și bilet, plătesc, ce să fac? Apoi, cum a venit, așa pleacă – și mă lasă nelămurit. Era mică rău, aproape pitică. Avea încălțări galbene.
Intru în gară, văd un homeless care fumează Gauloises Blondes, ca un patron din ’93. Mă, ce an e?! Homelessul mă vede că mă uit pe el și vine la mine: „You speaking ingliș?“. Nu, frățioare, mă uitam la țigările tale, că nu am mai văzut de mult. Vrei?, zice. Nu vreau, zic. Atunci du-te în (și-mi indică organul dumisale genital), zice prietenos și pleacă și el.
Vine trenul, socotesc vagonul patru, al patrulea de la locomotivă. Nu e bine, zice o mustață. Ăsta e doi. Doi, zic? Da, zice mustața. Păi de ce? De ce? Nimeni nu poate să știe lucrurile astea.
Vine un cerșetor și o cucoană îl întreabă de ce nu poartă masca. Ceilalți călători dau gură la ea, că e oaie și e proastă. Cerșetorul pleacă fără să primească nimic. O duduie vinde integrame și o biografie Carol al II-lea. O întreb dacă știe cine e pe copertă. Cum să nu, zice, un împărat cu mustață. Doișpe lei, pomană.
Marți, 24 septembrie
Râde Nenea în mormânt și de recolta de prezidențiabili de anul ăsta. Bravo, vlahii.