Acum 1956 de ani și vreo lună, Nero se sinucidea. Ce e drept, aflase vești proaste: nu numai că prea puțini au crezut că creștinii sunt de vină pentru incendierea Romei, dar și că Senatul îi cam cerea capul – pe cât se poate, separat de restul trupului.
Suetoniu ne povestește că și-a luat gâtul cu un jungher (prin intermediul unui sclav), lipsit de o unealtă de încredere pe care o avusese alături de sine până atunci: otrava. Veneficium, otrăvirea adică, era una dintre armele sale preferate, în ciuda faptului că în mentalitatea romană era asociată cu slăbiciunea (deloc legată de vir) și cu feminitatea – lucru care își are originea în reprezentarea culturală a fiziologiei și psihologiei feminine. Oricum ar fi, crimele, inclusiv prin otrăvire, nu erau deloc rare la curtea imperială: Iuvenal afirmă că ele reprezintă un simbol al statutului social.
Putere feminină la nivel mortal
Fiecare dintre noi are un medic preferat, un frizer preferat, un ceva preferat. Dar Nero, fiind Nero, la cei numai 30 de ani ai lui, avea altceva în minte: o otrăvitoare preferată. Locusta pe numele ei, prima necro-antreprenoare. Și care, dacă ținem cont de circumstanțe, a avut o carieră reușită. Pentru că este un drum lung de străbătut de la statutul de țărăncuță din Galia până la cel de omorâtoare de împărați. Da, da, la plural: se pare că în Agrippina, a doua soție a lui Claudius, creștea tot mai mare dorința să apuce să îl vadă pe fiul ei Nero cum șade pe tronul imperial. Prin urmare, ce era să facă? Asemenea oricărei mame adevărate, o tocmește pe Locusta să o ajute. Adică, să fim serioși, dacă noi avem mica publicitate pentru a găsi un instalator, pe atunci nu exista nici măcar ideea de internet. Așa că lucrurile mergeau din gură în gură, până la finalitatea de a fi lăudat de Tacitus în istoriile sale.
Flavius Josephus ne povestește cum Agrippina ar fi abordat-o pe Locusta ca să fie bine tuturor – mai puțin lui Claudius. Bine, aici se poate să fie numai un zvon, dar, dacă este să ne gândim puțin, Locusta ar fi răspuns afirmativ și pentru simplul fapt că era deja condamnată de Claudius pentru un număr necunoscut, dar mare, de otrăviri. Pentru că undeva la mijlocul primului secol fusese arestată pentru otrăviri, multe și diverse. Or trebuia să fii o adevărată divă a uciderii ca în acele vremuri să ajungi să fii condamnată. Practic, avea atât de multă putere feminină, încât ajungea la un nivel mortal. Nu era la prima arestare, dar de fiecare dată angajatorii ei au găsit modalități de a o elibera.
Aici trebuie să fac o paranteză: faptul că fusese condamnată, dar nu și executată, se leagă tocmai de apetența pentru otrăviri în rândurile înaltei societăți romane. Bine, nu numai în rândurile ei, ci și mai jos social. Astfel că amânarea executării Locustei arată o recunoaștere a talentului său în ceea ce devenise aproape o formă de artă și faptul că, după cum spune Tacitus, fusese folosită de mult timp ca unul dintre instrumentele despotismului. Cu alte cuvinte, în caz de nevoie, apelați cu încredere la serviciile Locustei.
Perseverența în arta otrăvirii
Cum spuneam, vedem cum perseverența clădește o carieră. E drept că relatările diferă: Tacitus ne oferă o variantă, pe când Cassius Dio, cel care o numea direct ca fiind vrăjitoare, o alta – dar rezultatul e același. Locusta pregătind otrava ce i-a fost servită lui Claudius, aflat deja în stare aproape senilă, la cei 65 de ani ai lui, și mare iubitor de banchete. Greșeala lui, din ce se pare, este că îi plăceau prea mult ciupercile. De aici, în același spirit de artist (prost) avea să glumească Nero, spunând că ciupercile sunt „mâncarea zeilor“ – trimitere la statutul împăraților romani după moarte. Și a avut grijă să-l gâdile în direcția asta: cum Claudius obișnuia să verse după ce mânca, iar pentru a fi sigur că totul a fost scos se gâdila cu o pană în gât, Locusta a pregătit două otrăvuri. Una pentru ciuperci, iar a doua pentru pana pe care a folosit-o Agrippina în a doua parte.
Însă, după moartea lui, laurii imperiali nu i se atribuiau direct lui Nero, ci fratelui lui vitreg, Britannicus (fiul drept al răposatului), pe care îl iubea și îl ura în același timp. Ce să faci cu artiștii ăștia antici… Un frate pe care încercase să-l și seducă, de altfel, și pe care era invidios pentru popularitatea sa, ca și pentru faptul că stătea între el și imperium.
Iar aici intră din nou în scenă Locusta: între timp, cu noua libertate pe care și-o câștigase, și-a văzut de drum. Exact, otrăvind oameni, lucru pentru care este iarăși arestată un an mai târziu. Dar noroc: serviciile sale se dovedesc necesare din nou, însă încercarea de a-l otrăvi pe Britannicus eșuează, astfel că ajunge să fie biciuită de Nero însuși. Nero acuză: ai pregătit un leac, nu o otravă!
A urmat partea a doua, în care Locusta, încercând să se răscumpere de păcate, pregătește o otravă mult mai puternică, cea care îl va aduce pe Nero la tron. Otrăvirea reușește la un banchet – de asta nu este recomandabil să ieșiți prea des la petreceri –, în fața unui Nero care nici măcar nu clipește și care afirmă că totul este bine, Britannicus nu are decât o simplă criză de epilepsie.
Și pentru reușita asta, ne spune Suetoniu, serviciile eminente ale otrăvitoarei i-au adus nu numai iertarea de la condamnarea la moarte dictată de Claudius, ci și o villa rustica. Iar poate cel mai frumos lucru din toată această afacere sordidă ce o implică pe probabil prima criminală în serie pe care o știm este că împăratul a început să îi trimită eleve pentru a deprinde tainele unei meserii mortale. Așa recunoști un împărat care știe ce vrea: cel care își deschide școală de criminali.
Abia după moartea lui Nero reușește și Locusta să își găsească liniștea, condamnată definitiv și irevocabil la moarte de împăratul următor, Galba. Poate că vă gândiți la ironiile istoriei și vă duceți cu mintea la faptul că ar fi fost servită cu propria-i marfă, otrava. Dar nu, legea este lege, mai ales în Roma și mai ales când împărații chiar hotărăsc să fie folosită: a fost violată de moarte de un animal sălbatic.
Până la urmă, de aici derivă o singură morală: faptul că puternicii zilei trebuie să reînființeze ghilda de preagustator, măcar să asigure un venit văduvelor și urmașilor. Sau măcar breasla stolnicilor. Nu mai suntem ca acum 1956 de ani și vreo lună, ce naiba!