În perioada 8-29 septembrie, la Chișinău, Republica Moldova, a avut loc Festivalul Internațional de Operă și Balet „Maria Bieșu“, în care publicul a putut urmări Otello, Boema, Lacul lebedelor, Carmen, Spartacus și o gală finală sub semnul muzicii lui Puccini, al cărui centenar e celebrat în 2024 de toată lumea muzicală. Despre Festivalul „Maria Bieșu“, dar și despre marea soprană care îi dă numele, despre istoricul festivalului și al teatrului, am stat de vorbă cu Nicolae Dohotaru, director general și prim-dirijor al Teatrului Național de Operă și Balet „Maria Bieșu“, într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură”.
Maestre Nicolae Dohotaru, felicitări pentru tot ceea ce faceți aici, la Chișinău, la Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu“ și pentru acest festival ajuns la ediția cu numărul 32. Cum a fost pentru dumneavoastră această ediție?
Vă mulțumesc pentru interviu și pentru ocazia de a vorbi despre festival. Voi începe prin a spune că este o onoare să reprezint ediția cu numărul 32. Făcând o retrospectivă, îmi aduc aminte cum pregăteam festivalul împreună cu Maria Bieșu, pe când domnia sa era președinta Uniunii Muzicienilor, iar eu director artistic. Dintotdeauna a fost o ocupație mai mult decât serioasă, fiindcă ori pui suflet, ori o lași baltă, altfel îți iese fals. Sigur că uneori ne-a ieșit mai bine, alteori mai puțin bine, însă, încă de la prima ediție, din 1990, acest festival a fost întrerupt o singură dată, în 2001, și atunci din motive mai mult tehnice. Ne-am străduit să existe o continuitate, să creștem și să aducem ceva nou publicului, în măsura posibilităților financiare.
Dincolo de strălucirea de pe scenă, cât de greu e să realizezi un festival de o asemenea amploare în zilele noastre?
În zilele noastre e mult mai greu pentru că, de la o vreme, se pune mult accent pe latura financiară. În anii trecuți era mai simplu; când Maria Bieșu împreună cu maestrul Samoilă au gândit și pus bazele acestui festival, mulți artiști au venit din prietenie: Irina Arhipova, Natalia Erasova, Mati Palm sau Pompei Hărășteanu, Maria Slătinaru sau Ion Voineag. Printre dirijori, maeștrii precum Petre Sbârcea, Victor Dumănescu, Ion Iancu sau Alexandru Samoilă și mulți alții.
Pe atunci era simplu pentru noi. Nu știu dacă era simplu pentru Maria Bieșu și pentru cei care veneau. În anii trecuți, festivalul dura zece zile și era foarte greu pentru echipă, fiindcă erau foarte multe repetiții, de aceea am decis să le oferim puțin respiro soliștilor, dirijorilor, dar și invitaților.
Acum l-ați extins pe durata a trei săptămâni. Să vorbim puțin despre istoria Festivalului, care are cam aceeași vârstă cu republica dumneavoastră. Știu că ideea unui festival mare s-a vehiculat la Chișinău încă din anii ’80. Care a fost ideea acestui festival și când a avut loc prima lui ediție?
În anul 1990.
…și s-a numit Din dragoste pentru Bieșu.
Au fost mai multe ediții intitulate Din dragoste pentru Bieșu la care au venit mulți invitați prieteni de-ai domniei sale din Georgia, Lituania, Estonia, din Italia, pentru că ea a fost stagiară la Scala. Și au tot venit până prin 2010, când dumneai nu s-a mai simțit bine, iar festivalul a trecut de la Uniunea Muzicienilor la Teatrul pentru Operă și Balet, în colaborare cu Ministerul Culturii. Și, în ciuda faptului că nu întotdeauna finanțele au fost strălucite, noi am avut relații foarte bune cu muzicienii invitați.
Care a fost relația cu România, cu muzicienii din România, pentru că ați amintit mai multe nume, de la dirijorii Petre Sbârcea și Victor Dumănescu, la soprana Maria Slătinaru sau tenorul Ionel Voineag.
Nici nu știu dacă pot să spun „relația cu România“, pentru că formularea dumneavoastră ne îndepărtează. Pentru noi e altceva! Pentru mine nu există graniță, avem legături foarte strânse cu Iașul, cu Bucureștiul, cu Clujul. Eu spun așa: „Vine Florin Guzgă de la Iași, vine Bianca Mărgean de la București“. Asta e mai mult decât o relație! Va veni și George Petean de la București, și David Crescenzi de la Cluj. Așa că nu e o relație, nu doar geografic, ci și spiritual, pentru mine e același lucru. E România. Dacă nu am traversa acest hotar, dacă nu ar fi vama, am și uita de faptul că suntem așa cum suntem acum. Da, conlucrăm foarte bine cu toți artiștii din România, în funcție de posibilitățile noastre suntem într-o permanentă colaborare cu România.
Revenind în prezent, la ediția cu numărul 32, câți artiști și din câte țări au fost?
Am avut 23 de soliști, dirijori și artiști de balet din 14 țări. Un număr impresionant, mai ales că n-a fost ușor să-i găsim, dar până la urmă ne-a reușit.
Și pe durata acestor trei săptămâni spectacolele au fost impresionante. Da, Otello, Boema, Lacul lebedelor, Carmen, Spartacus. Cât de greu e să le legi într-un festival care durează trei săptămâni?
N-a fost ușor, dar, deoarece ne-am impus și menținut un ritm de muncă constant încă de la revenirea din vacanță, am reușit. Totul e legat de regimul de muncă, iar artiștii noștri știu să respecte acest regim.
Baletul Spartacus, o premieră grandioasă, în festival, interpretată de soliștii și trupa de balet, acompaniată de Orchestra Simfonică a TNOB „Maria Bieșu“.
Da, a fost o premieră în festival. Ne-am dorit foarte mult să montăm acest spectacol pentru că lumea e obișnuită cu Lacul lebedelor, cu Frumoasa din pădurea adormită, cu Giselle, și am vrut să aducem publicului ceva nou. Cu toate că a fost foarte complicat să găsești atâția balerini. E un spectacol cu efectiv mare, dar am colaborat cu colegii de la Iași, cu baletul ONRI, cu specialiștii noștri și cu maestrul Alexei Baklan.
Care este dirijor la Opera Națională din Ucraina.
Așa este, un dirijor specializat în spectacole coregrafice și care provine dintr-o familie de artiști de balet din Ucraina, ne-a reușit acest spectacol. Și suntem foarte mulțumiți!
Au fost prezențe internaționale remarcabile, nu doar în domeniul coregrafic.
Da, am avut o galerie de personalități importante, soliști, dirijori, maeștri de balet și balerini, care împreună cu echipa de la Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu“ au făcut spectacole excelente. Și împreună au reușit să ridice nivelul. În astfel de momente nu doar că se creează un spirit de echipă extraordinar, ci și o emulație deosebită între artiști. Aș vrea să-i menționez, tot din România, pe dirijorul Tiberiu Soare și pe mezzosoprana Ramona Zaharia, care a fost un adevărat fenomen pentru noi. De ce spun asta: ea a ridicat la un nivel incredibil rolul Carmen, care, după cum știți, o reprezintă în multe teatre din Europa. Și la noi, în teatrul nostru, așa cum se întâmplă cu siguranță și în România, Ramona Zaharia a devenit un etalon obligatoriu pentru orice artistă care vrea să abordeze rolul. Un reper. Rolul acesta o reprezintă și ea reprezintă rolul, prin calitatea vocală și prin arta scenică. Așa cum se întâmpla odinioară cu sopranele care se raportau la Maria Bieșu în Norma. Iar asta, mi se pare extraordinar!
Spuneți-mi despre incidentul cu acoperișul și inundația din timpul Festivalului, s-a vorbit în presa din Moldova cu ocazia acelor ploi torențiale. De când e acest teatru?
Instituția a fost înființată în 1957, iar acest edificiu există din 1980.
Așadar, acoperișul clădirii Teatrului Național de Operă și Balet din Chișinău ar trebui reparat?
Nu doar acoperișul. Acest edificiu ar trebui reparat de la ușa de la intrare până la intrarea de serviciu, de la acoperiș până la scenă, fosă și subsol, ca să îl avem încă mulți ani înainte. Nu vom putea face totul dintr-o dată, dar lucrurile trebuie începute. Și dacă începem de la acoperiș…
Deci care a fost problema cu acoperișul?
Sub presiunea apei de pe acoperiș, a plouat intens câteva zile, au cedat două țevi și au inundat scena. Toate serviciile tehnice au fost la locul lor, au schimbat din mers țeava ruptă în bucăți. Au evacuat apa din acest loc de pe scenă. Am găsit un mic sistem mecanic care a redirecționat apa rămasă pe acoperiș. Și vreau să le mulțumesc celor din echipă fiindcă au fost la înălțime. Au fost și glume pe tema asta, au sunat cei de la minister, de la președinție: „Vai de mine, cum faceți Lacul dacă plouă pe scenă? Nu plouă le-am răspuns, așa l-am gândit, cu lacul pe scenă! Dar nu am avut noroc și l-am făcut pe uscat!“. (Râde). Dincolo de glume, cum spuneam, problema acoperișului e gravă și trebuie rezolvată, așa cum întreg teatrul trebuie renovat.
Ce înseamnă acest teatru pentru Chișinău, pentru chişinăuieni?
Eu cred că fără acest teatru, publicul din Chișinău, și nu numai din Chișinău, ar fi fost mult mai sărac, cu mult mai sărac. Prin acest teatru care poartă numele Mariei Bieșu, noi ne păstrăm locul în lumea civilizată.
Aveți grijă și de viitor: l-ați numit pe tânărul și talentatul Cristian Spătaru în funcția de director artistic și dirijor permanent la Teatrul Naţional de Operă şi Balet.
Întotdeauna e nevoie de un început. Și eu am început cândva, atunci când maestrul Samoilă a plecat în Turcia, iar Maria Bieșu mi-a spus „preia această funcție“. Sunt lucruri care nu se învață peste noapte și pe care în meseria asta le înveți doar pe scenă. Iar funcția vine și ea cu responsabilitățile ei. Așa am făcut și eu, la rândul meu. L-am urmărit pe Cristian, el are studii serioase, a evoluat deja pe scene importante.
L-am văzut deseori și în România…
Da. Nu știam dacă va rămâne acasă sau va pleca…
Soția lui face o carieră internațională.
Da, soprana Valentina Naforniță. De aceea l-am invitat pentru început să fie dirijor permanent, iar apoi director artistic, o funcție care era vacantă de o perioadă, de doi ani. Și, de comun acord cu echipa, am luat această decizie, de a-i da oportunitatea de a se manifesta. Atât ca dirijor, cât și ca organizator, într-un proces creativ destul de laborios. Să fii director artistic într-un teatru nu e lucru ușor. Și m-am gândit și la continuitate, m-am gândit că va fi și o zi de mâine.
Un nume importat pentru dumneavoastră și Republica Moldova: Alexandru Samoilă. Ce vă leagă de acest nume?
Dacă vorbim de activitatea mea profesională, mă leagă absolut totul. Eram tânăr dirijor, iar maestrul era director artistic, a fost școala mea. A fost decizia mea de a deveni dirijor de operă, care e un lucru mult mai complicat decât de a fi dirijor simfonic. De aceea am lucrat cot la cot, mergeam în turnee cu domnia sa, aveam concerte împreună și asta mă motiva să muncesc cum o făcea dumnealui. El era o universitate în sine, de la el am învățat lucruri pe care nu te învață nimeni. Și mai e ceva: maestrul Samoilă a plecat apoi în Turcia, unde a dirijat o bună bucată de timp, a fost șef de orchestră al teatrelor de operă și balet din Izmir și Antalia. Atunci când a fost invitat la Teatrul de Operă și Balet din Odesa, ca director artistic și prim-dirijor, m-a recomandat pe mine să-l înlocuiesc în Turcia, la Opera din Antalia. De aceea pot să-l numesc, din toată inima, profesorul meu de măiestrie de operă.
Dumneavoastră, domnule Dohotaru, sunteți un muzician crescut aici, la Chișinău. Ați fost dirijor la Teatrul Naţional de Operă şi Balet după finalizarea studiilor din 1990, iar ulterior ați devenit director artistic al instituției. Din anul 2017 sunteți director și dirijor al TNOB „Maria Bieșu“, pe care ați cunoscut-o foarte bine. Spuneți-mi, cum era Maria Bieșu?
Marea doamnă Maria Bieșu era o doamnă! Din momentul în care am fost invitat să particip la audiția pentru postul de dirijor – pe atunci eram șef de catedră la Institutul de Arte – am fost sub vraja ei!
Audiția dumneavoastră din 1990 a fost cu Maria Bieșu în juriu.
Da, am dirijat pe atunci actul I din Madama Butterfly – știți bine, Cio-Cio-san a fost rolul ei de suflet – și țin mine că mi-a spus: „Tinere, ai ales un repertoriu cam greu pentru concurs, dar te-ai descurcat! Vei avea mult de lucru, dar eu cred că împreună vom realiza lucruri frumoase la Opera Națională“. A fost o persoană care spunea lucrurilor pe nume, vorbea întotdeauna pe șleau. Și atunci mi-am dat seama că viitorul meu va fi legat de teatru. După concurs am lucrat o perioadă în paralel și la catedră, și la teatru, după care am decis să mă concentrez aici, la Teatrul Național. Am lucrat mult cu domnia sa, era o persoană foarte exigentă. Avea un respect deosebit pentru cei cu care lucra, nu întârzia niciodată la o repetiție. Iar fiecare dintre spectacolele în care juca însemna pentru ea mai mult decât un rol: ea trăia muzica din toată ființa. Discutam deseori despre cum trebuie să abordăm o arie, un rol, dar pe scenă, înainte de toate ea trăia acel rol, acea arie. Și se transforma: în Butterfly era Cio-Cio-san, la fel și în Tosca, nemaivorbind de Norma, care pentru mine a fost apogeul, a fost o culminație artistică.
Aveți partitura generală chiar aici, pe masa dumneavoastră.
Da, o țin aproape! După Maria Bieșu, e greu să asculți altă interpretare. Cei care au cunoscut-o și au ascultat-o au ajuns să facă o comparație la nivel inconștient, ceea ce poate nu e cel mai bun lucru, pentru că fiecare om și fiecare artist are nivelul lui și scala lui de valori. Dar, timbrul inconfundabil și abordarea ei nu poate fi uitată niciodată!
Maria Bieșu era numită în 1967 cea mai bună Cio-Cio-san din lume, și asta se întâmpla la un concurs internațional chiar în Japonia. Ediția de anul acesta a Festivalului „Maria Bieșu“ de la Chișinău s-a încheiat cu o gală sub semnul muzicii lui Puccini. V-ați atins obiectivul, maestre Nicolae Dohotaru, cu această a 32-a ediție?
Da, a fost o gală Puccini pentru că suntem la centenarul Puccini. Dar cred că acest concert de gală stă sub semnul a două personalități emblematice: cea a marelui creeator Puccini și cea a marei interprete Maria Bieșu. A fost, așa cum spuneți, cea mai bună Cio-Cio-san din lume, iar domnia sa a cântat multe spectacole cu muzica lui Puccini. Și nu numai! Domnia sa a simțit muzica lui Puccini altfel decât alți cântăreți! Iar noi am decis ca acest concert să înceapă tot cu vocea Mariei Bieșu, în monologul lui Cio-Cio-san.
Un bel di vedremo.
Da, o realizare tehnică cu vocea din arhiva istorică, cu acompaniamentul de pe scenă al orchestrei, într-un rol care i-a adus faima în întreaga lume. E un moment emoționant pentru noi!
Și pentru publicul spectator, cu siguranță. Acum despre dumneavoastră. Cine sunteți dumneavoastră, domnule Dohotaru, dincolo de parcursul biografic pe care spectatorii îl pot descoperi în programele de sală ale spectacolelor de la Teatrul „Maria Bieșu“. Cine este dirijorul Nicolae Dohotaru?
Sunt un băiat de la țară, așa cum sunt majoritatea muzicienilor din Moldova și nu numai. Am făcut școala muzicală din copilărie – aceasta este mandolina tatălui meu, pe care o păstrez în birou. El a fost istoric de meserie, dar i-a plăcut mult să cânte, cânta mereu. Eu am cotinuat apoi muzica la colegiu, am început cu muzica populară.
Ați studiat țambalul, un instrument deloc ușor.
Da, am studiat țambalul, am avut și un colectiv de dansuri și muzică populară, am trecut școala aceasta de muzician din fragedă tinerețe, până la Conservator! După care, pentru că mi-a plăcut dintotdeauna dirijatul, nu știu de ce, nu lipseam niciodată când se organizau concursuri de dirijat la Conservator, eram prezent. Am avut șansa să fiu observat și invitat de Isai Alterman, un profesor din școala veche de la Conservatorul „Nikolai Rimski-Korsakov“ din Sankt Petersburg, a mai fost și Efim Modanovschi, care mi-a spus: „Tinere, trebuie să te ocupi serios de dirijatul clasic“. Probabil că a fost și ceva ereditar, tatăl meu a condus mult timp corul școlii, cu toate că nu era un muzician profesionist. Nu știu cum s-a întâmplat, dar am ajuns aici! Am avut șansa ca în timpul serviciului militar să primesc permisii pentru orele de dirijat, am fost norocos. Imediat după mobilizare am mers la Moscova pentru a continua studiile de dirijat orchestră.
Ați studiat acolo cu profesorul Kiril Tihonov, un nume consacrat.
Așa este, am aprofundat cu Tihonov, un mare pedagog și dirijor. Era un muzician foarte exigent, din aceeași școală veche de la Sankt Petersburg, prietenos în relațiile interumane, dar, când venea vorba de partitură, se temina totul. Și asta a contat enorm, am făcut într-adevăr studii.
Iar mai târziu, în parcursul dumneavoastră profesional, l-ați întâlnit și pe dirijorul român Ovidiu Bălan.
Într-adevăr, când l-am cunoscut, maestrul Bălan era prim-dirijor la orchestra Filarmonicii Naționale din Chișinău, după studiile mele la Moscova, am urmat un masterclass cu el. Și a fost foarte interesant, pentru mine și nu numai pentru mine, era o altă viziune, o altă școală dirijorală decât școala rusă. A fost o întâlnire foarte benefică.
Ați dirijat în cariera dumneavoastră turneele Operei moldovenești într-un șir de țări cu vechi tradiții în domeniul teatrului muzical, precum Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, Elveția, Germania, Franța, Olanda, Rusia, Ucraina și alte importante centre ale culturii europene, dar nu numai. Ce este dirijatul pentru dumneavoastră?
Dirijatul înseamnă pentru mine muncă și relaționarea cu oamenii. Pentru că dirijatul este atunci când știi să vorbești cu oamenii, să le explici și să le ceri în același timp, să le expui punctul tău de vedere și ce dorești de la pupitrul de orchestră. Și asta o poți face doar prin mijloace artistice, să obții ceea ce dorești. Dar mai întâi trebuie să știi cum să ceri. Ceri și primești ceea ce trebuie! De aceea e importantă relaționarea, pentru că altfel nu e dirijat. Poți sta în fața unei oglinzi și dai din mâini, dacă nu știi să vorbești cu oamenii din fața ta. Dar asta e gimnastică! Dirijatul începe de la studii serioase și până la contactul cu oamenii, dar cel mai mare studiu este să cunoști ființa umană. Pentru că 60 sau 80 de muzicieni ai orchestrei, plus cor și soliști, trebuie să știi să-i aduni, ca într-un ghem, pentru a putea realiza ceva în scenă.
Ați avut o colaborare fructuoasă cu compania Opera & Balet International din Marea Britanie, condusă de directorul și regizoarea Ellen Kent. Ce e opera pentru dumneavoastră, maestre Dohotaru?
Să știți că în anii ’90 puteam alege și orchestra simfonică. Dar când am ajuns la Operă, am lucrat aici și am întâlnit asemenea mari personalități ca soprana Maria Bieșu, dirijorul Alexandru Samoilă, regizorul Eugen Platon sau regizoarea Eleonora Constantinova cu care am și debutat aici.
Debutul dumneavoastră a fost un spectacol Traviata…
Da, așa este, Traviata. Când i-am întâlnit pe acești mari artiști, cum spuneam, nu doar că am început să înțeleg opera, ci am început să trăiesc opera. Și mi se întâmplă și acum: ies din teatru, merg spre casă, dar parcă sunt în continuare în opera pe care am dirijat-o. De aceea, vă spun că opera este a doua familie pentru mine, iar genul operei, cel care unește toate artele și muzele, mă face să mă simt împlinit.
Ca o concluzie. Primadona operei moldovenești, o soprană de talie internaţională cunoscută pe cele mai prestigioase scene lirice ale lumii, a fost inspirată când a gândit acest festival. De ce e Festivalul „Maria Bieșu“ important pentru cultura moldovenească?
Este vorba, înainte de toate, de continuitate. Iar generațiile care vin nu trebuie să cunoască doar istoria țării natale, istoria unui stat, ci și istoria culturii patriei lor. Fără a cunoaște istoria culturii din care vii, rămâi doar un teritoriu. Iar asta poate avea consecințe pe termen lung. Prin prezența ei aici, prin activitatea ei internațională, Maria Bieșu a ridicat nivelul artistic al acestui teatru la cote extraordinare. Datorită ei, Teatrul din Chișinău a fost în trecut între primele zece teatre din republicile Uniunii Sovietice. Astăzi, când Teatrul de Operă și Balet din Chișinău e acceptat și aplaudat la Royal Albert Hall, la Concertgebouw, la Liverpool sau la Bangkok, la Festivalul Prințesei, și pe multe alte scene internaționale ale unor mari teatre, înseamnă că noi reprezentăm ceva: reprezentăm cultura unei țări, o cultură care dincolo de faptul că este o carte de vizită și un model pentru cei care vor veni, ne face să devenim mai bogați sufletește.
Vă mulțumesc!