„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de proză scurtă Scurte scenarii inițiatice de Magda Cârneci, în curs de apariție în colecția Fiction Ltd. a Editurii Polirom.
— FRAGMENT —
La un moment dat obosiră. Erau aproape de capătul cel mai îndepărtat al parcului, opus palatului din depărtare. Arborii păreau aici mai puțin îngrijiți, tufișurile erau tunse mai puțin perfect geometric. Nu existau nici bănci prin preajmă. Prea puțini oameni, aproape pustiu. Atunci, din sacoșa ei de rafie împletită, Mina scoase un șal mare de bumbac de culoare oranj, îl întinse pe iarbă și se așeză fără fasoane pe el. Daniel ezită, o privi de sus în tăcere, privi în jur la oamenii puțini care treceau din când în când, se mai gândi câteva clipe, apoi cedă și se așeză și el alături pe șalul oranj.
Apoi ea își întoarse privirea de la oameni, se uită la verdeața din jur. Ce frumoși sunt arborii netunși, necoafați, gândi Mina cu voce tare, arborii și arbuștii naturali, haotici, încâlciți, cu crengi în toate direcțiile, cu tulpini noduroase, cu frunze atârnând ici și colo, fără linii drepte, fără forme geometrice, dar atât de vii fiecare în parte, atât de diferiți între ei, unii mai înalți, alții mai scunzi, unii mai verzi, alții mai îngălbeniți, atât de, cum să spun, fremătători de propria lor viață și diferență. Uită-te la frunzele lor, atât de multe și de diverse ca formă, oare cine le-a compus conturul rotund sau palmat sau oval, suprafața lucioasă sau cu perișori, marginile zimțate, ondulate sau netede? Ce minune, ce invenție nesfârșită, câtă imaginație, câtă uriașă imaginație, de neînțeles…
Iar scoți afară partea ta primitivă, sălbatică, spuse Daniel, nu te mai uita atâta la ierburi și vegetație, uită-te mai bine la liniile drepte ale aleii, la rotunjimea impecabilă a bazinului de lângă tine, uită-te la curbele statuii de marmură albă din mijloc, observă mai bine perfecțiunea ornamentelor cioplite pe soclul din piatră. Natura e imperfectă. Și oamenii la fel.
Da, într-adevăr, murmură Mina, cu privirea alunecându-i scurt pe alee și pe bazinul de apă din apropiere, apoi ridicându-se repede înspre plopii care se înălțau la marginea parcului, de-a lungul zidului de incintă. Plopii înalți și maiestuoși. Plopii drepți și fremătători. Fiecare mișca altfel din crengile lungi, mlădioase, în adierea blândă a după-amiezii. Lumina aurie se strecura diferit printre frunzele lor mișcătoare, toate la fel și totuși fiecare puțin diferită de celelalte, unele vesele, altele agitate, altele calme. Fiecare plop avea o siluetă aparte și lăsa o umbră albăstrie pe iarbă. Și siluetele astea se mișcau diferit și impetuos, unduiau viu și expresiv, ca niște flăcări înalte și verzi, dansau ceva, exprimau ceva, interpretau mut ceva, voiau să transmită ceva, ceva important, ceva capital…
Privirea i se umezi de un fel de ușoară vibrație. Și, când își coborî raza ochilor de la arbori la oamenii care se plimbau primprejur, Mina văzu. Văzu. Ca o ridicare a unei pielițe albicioase de pe privire, ca o limpezire neașteptată și trecătoare a ochilor săi larg deschiși. Ca o trezire dintr-un fel de somn hipnotic care o ținuse prizonieră până atunci. Sau ca o întredeschidere subită a unei fante necunoscute din mintea ei, o fantă între lumi, între aici și acolo, între sus și jos, între înăuntru și afară. Minei i se păru că intră într-o nouă luciditate.
Văzu. Văzu că femeile și bărbații erau diferiți și totuși identici. Erau imperfecți și totuși perfecți. Erau compleți în făptura lor de carne, oase, sânge și suflu, și totuși ceva în ei rămăsese neterminat, nepornit. Închiși în corpurile lor uneori ridicole, alteori înduioșătoare, ei erau mai mult decât manechinele acelea vii și mobile, care se plimbau cuminte, mecanic pe alei – ceva vibrant, un fel de undă invizibilă emana din ei și-i trăgea parcă în sus, un fel de aură ușor mai luminoasă decât aerul plutea în jurul corpului lor și îi magnifica. Oamenii era învăluiți, văzu ea, în proiecția a ceva ce era ascuns în ei, în așteptare, ceva ce fremăta și se exprima mut, precum arborii, precum frunzele. Oamenii erau ca niște semințe învăluite în vibrația făpturii lor viitoare.
Văzu că femeile și bărbații aveau pe umeri câte o sferă caldă, expresivă și gânditoare, care abia începea să-și coacă miezul alb-cenușiu plin de meandre întortocheate, ca un fel de fruct final, încă crud, încă verde, al inteligenței vaste din jur. Inteligența arborilor, florilor și arbuștilor, inteligența virusurilor, microbilor și bacteriilor, inteligența insectelor, peștilor și reptilelor, inteligența păsărilor și animalelor mamifere, inteligența undelor, frecvențelor și radiațiilor, cea a înnorărilor, furtunilor și înseninărilor, cea a zorilor, amiezilor și apusurilor, cea a anotimpurilor, mileniilor și erelor geologice. Toate astea se reflectau în miezul alb-cenușiu, plin de cute mărunte, din sferele calde și gânditoare de pe umerii oamenilor. Fruct încă verde și crud al pământului și al astrelor, al dorului inteligenței cosmice de a se desprinde de sfera uriașă și rotitoare, de vastul soclu terestru și a o lua pur și simplu liber în sus…
Apoi Minei i se goli privirea de vedenie, căci obosise și ochii i se opacizară.
În jur, femeile și bărbații se mișcau alene pe aleile parcului, erau vii și totuși erau cumva adormiți, erau necrescuți pe deplin, neterminați, neînfloriți, ca niște semințe stranii, dense, în așteptare. Dar ce apă aeriană îi va uda ca să încolțească în cernoziomul terestru? Ce impresii și percepții le vor hrăni germenul viu din ei și-i vor trezi din letargia lor neștiută? Ce energie, ce cutremur, ce catastrofă îi va scoate din hibernare? Câți dintre ei vor încolți? Și câți își vor ridica firul verde în sus, vor crește și vor rodi? Câți dintre ei vor străpunge apăsarea terestră, se vor desprinde și vor irupe în cosmos? Și ce fel de ființe infinite vor deveni? Femeile și bărbații, de toate rasele, de toate culorile, bătrâni cu nepoți mici de mână, tineri îmbrățișați, cupluri de burghezi oarecare, se plimbau liniștit prin parc, fără să știe ce-i așteaptă, făceau poze, mâncau floricele de porumb din pungi de hârtie viu colorate, mișcându-se lent de-a lungul aleilor cu trasee perfect geometrice care duceau la palatul Versailles. Și ei doi într-un colț îndepărtat, așezați pe șalul oranj întins pe iarba proaspăt tăiată.
Am văzut o hieroglifă vie,
spuse Mina.
Ai văzut o halucinație, spuse Daniel.
CARTEA
Un el și o ea, Daniel și Mina, își povestesc pe rând experiențele onirice trăite în cele mai diverse situații. Fie că a fost vorba de un vis, de un moment de meditație sau pur și simplu de o halucinație, cei doi s-au văzut purtați în lumi alternative, cu alte reguli și alte înțelesuri, dar fiecare în parte a adus un moment de revelație, ulterior transpus în lumea reală, cunoscută. Un volum în care scurtele scenarii inițiatice dau măsura transformărilor umane prin intermediul transcendenței.
„Aceasta este o colecție de povestiri care pleacă de la istorii trăite, culese din numeroasele mele jurnale întinse de-a lungul multor ani. Recitind aceste jurnale, mi-am dat seama de potențialul prozastic al multor întâmplări, dar într-un sens anume, specific: acela de a trezi gustul pentru o realitate alternativă, deși totuși concretă, de a provoca deschiderea simțurilor spre o lume fascinantă, mult mai bogată decât cea ordinară. Altfel spus, de a incita cititorul să depășească banalitatea crasă care domină existențele noastre (și, în consecință, predomină și în proza scurtă contemporană). Și de a-i deschide acestui cititor, chiar a-i încuraja o perspectivă transcendentă asupra lucrurilor, omului, lumii. Finalmente, noi suntem ființe care se autotranscend continuu. Prozele acestea revendică realitatea transcenderii.“ (Magda Cârneci)
AUTOAREA
Magda Cârneci (n. 1955), scriitor și critic de artă, a obținut un doctorat în istoria artei la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris în 1997. A fost director al Institutului de Istoria Artei din București între 1990 și 1992, președinte al boardului Centrului Soros pentru Artă Contemporană (1998-2004), redactor-șef al revistei „Artelier“ din București (1998-2004), președinte al AICA România (2000-2005), director al Institutului Cultural Român din Paris (2007-2010), profesor asociat la Universitatea Națională de Arte din București (2012-2016). În prezent este redactor-șef al revistei de arte vizuale „ARTA“. Pe lângă titlurile din domeniul artelor plastice, a publicat mai multe volume de poezie: Hipermateria (1980), O tăcere asurzitoare (1984), Haosmos (1992), Poeme politice (2000), Poeme TRANS (2012) și eseuri: Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism (1996), Poetrix. Texte despre poezie și alte eseuri (2002). În străinătate i-au apărut volumele Psaume (1997), Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989 (2007), Trois saisons poétiques (2008) și Chaosmos (2013) în franceză, iar în olandeză (2004) și engleză (2006) Chaosmos. Poezii și proze ale sale au fost incluse în volume colective românești sau străine. A coeditat lucrarea colectivă Perspectives roumaines. Du postcommunisme à l’intégration européenne (2004). De aceeași autoare, la Editura Polirom: Artele plastice în România 1945-1989 (cu o addenda 1990-2010) (2013) și FEM (2011, 2014, 2021 – roman nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, Premiul „Augustin Frățilă“, Premiile Radio România Cultural și Premiile revistei „Observator cultural“; finalist al PEN America Translation Prize 2022).