Jinte Deprez este unul dintre cei doi vocaliști și producători ai trupei belgiene Balthazar, apărută în 2004, care a concertat și în România (la Summer Well, în 2021, respectiv Living Rock, în 2022). Maarten Devoldere, celălalt membru fondator a cărui voce se aude în cântecele Balthazar, și-a făcut un proiect solo, intitulat Warhaus, încă din 2016, când trupa a luat o pauză.
Devoldere a cântat în România în varianta Warhaus de mai multe ori, încă din 2018 (București, Cluj și Iași). Jinte Deprez, care avea doar 16 ani când a fondat Balthazar, nu s-a lăsat mai prejos și a înființat, tot în 2016, J. Bernardt, cu care a lansat albumul de debut Running Days un an mai târziu. Pe 9 și 10 octombrie artistul s-a întors în România pentru două concerte în Club Control și, cum sunt un fan al muzicii Balthazar, dar și al proiectului Warhaus, am mers la show-ul din prima seara.
Când am ajuns la 21.00 fără câteva minute, pe scenă cânta o fată cu părul creț, vâlvoi, și cu o voce care m-a făcut atent din start: Cristina Lupu. A prezentat apoi următoarea piesă din setlist, Satellite, ocazie cu care am aflat că era ziua ei și o parte a publicului îi cântase la mulți ani și că a plâns, la fel cum a făcut și când a vorbit cu mama ei la telefon, și că e o persoană destul de emotivă. Nu era nevoie, oricum: e suficient să asculți versurile cântecelor ei (toate în engleză), felul în care își modulează și potențează vocea, lovitura fermă cu dreapta pe corzile chitarei, ca să-ți dai seama câtă trăire, câtă pasiune e în muzica ei. Ca fapt divers, are un videoclip simpatic la piesa The Elephant, cu actrița Cosmina Stratan în rol principal.
La 21.30, pe scenă au urcat Jinte Deprez și restul colegilor din proiectul J. Bernardt. Prima piesă interpretată, Contigo, dă titlul celui de-al doilea album, lansat în luna mai a acestui an. Dacă Running Days a fost înregistrat de Deprez singur, la calculator, noul material e rodul unei colaborări cu alți muzicieni, fapt care transpare în orchestrațiile ample și sunetul mai plin. „Well, Orbison, he keeps on crying“ cântă pe a doua piesă din concert, I’m the Ghost You Forgot, unde devoalează și una dintre influențele muzicale. Roy Orbison, Lee Hazlewood sau Ennio Morricone, alături de muzica franțuzească a anilor ’60, i-au servit ca inspirație în procesul de creație.
Pe scenă, după primele două piese a abandonat temporar chitara și a luat un băț de tobă într-o mână, cu care lovea din când în când un cinel. „This should be the remedy“ se aude vocea baritonală, rotundă a lui Deprez, și n-am cum să nu mă gândesc la Balthazar. De fapt, atât el, cât și Devoldere, și-au făcut proiecte solo care emulează parțial sound-ul trupei mamă. Și amândoi cântă despre suferința din dragoste: Warhaus a scos în 2022 un album intitulat Ha Ha Heartbreak, iar Deprez zice că a lansat Contigo pentru a trece peste despărțirea de fosta sa prietenă.
„Calm down, my love“ se aude de pe scenă. Chiar dacă nu e o piesă de pe ultimul album, dragostea e un laitmotiv la J. Bernardt. The Other Man, de pe același material, încheie prima parte, mai ritmată. Oricum, piesele par mult mai dansabile live decât pe album. Matter of Time face trecerea spre o altă piesă, cu părți acustice, Left Bathroom Sink. Ai nevoie de liniște deplină în public pentru a te putea bucura de astfel de momente și a aprecia emoția. Ca un făcut, cineva din mulțime a intervenit cu un strigăt entuziast peste o bucată instrumentală, la care vocalul i-a pus repede la punct cu un „Sssht!“, iar o altă voce din public l-a abordat în română, spre amuzamentul celor din jur: „Deranjezi, frate!“.
Au urmat Running Days, Taxi, apoi un cântec nou, interpretat în premieră. Lumea se simțea bine, dansa. Încurajat de răspunsul sălii, vocalul s-a urcat pe bar și a îndemnat publicul să-i aplaude colegii de pe scenă.
După, a urmat Wicked Streets, cântecul cu care a început proiectul, cel mai asemănător cu stilul Balthazar. E deja a treia oară când văd pe toată lumea cu mâinile sus, bătând din palme în ritmul muzicii.
Abia după o oră de concert urmează o piesă în care își folosește vocea altfel, ca un vocal de trupa de alternative, dar după primele versuri revine, pe refren, la tonul care i se potrivește: Mayday Call. Deprez sare de pe scenă cu chitara în mijlocul publicului, care îi face culoar pentru a-i permite să se desfășoare.
Anunță ultimul cântec al serii, apoi pleacă, dar lumea nu se satură și cere cu insistență bis. În uralele publicului, se întorc pe scena cu Don’t Get Me Wrong. De pe bar sare din nou în mijlocul publicului, unde îndreaptă microfonul să capteze și voci din public.
Concertul, unul dintre cele mai bune pe care l-am văzut anul acesta, se încheie cu Free, ultima piesă de pe Contigo. Ies afară încântat, în noaptea caldă de toamnă bucureșteană. La o zi după, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama totuși că prefer Balthazar și Warhaus, dar J. Bernardt este un spin-off care merită ascultat și, mai ales, văzut live.
Galerie foto
