Vorbim adesea în spațiul public despre probleme de identitate – îndeosebi de când au început puternicele migrații din spațiul african și asiatic înspre Europa. Oricum, eu consider că ăsta este un motiv de mândrie, care ne arată că, la fel ca în fiecare timp al omului, civilizația strălucește, iar lumina îi atrage pe cei din jur.
Am văzut asta din antichitatea chineză și coreeană sau romană, iar și iar și iar. Și se pare că este unul dintre atributele oamenilor să fie trași și atrași către civilizațiile care, în epoca dată, sunt cele mai luminoase.
Dar am pierdut enorm pe drum din cultura clasică. Se estimează că mai puțin de 1% din literatura latină a ajuns până la noi. Despre greci, chiar dacă trebuie să ne temem de ei mai ales atunci când aduc daruri, nici nu mai spun cât și cum s-a putut recupera.
Iar unul dintre marile evenimente cu impact negativ asupra culturii și civilizației a fost distrugerea bibliotecii din Alexandria. Căci, cu puțin timp înainte de apariția internetului, a existat ea. Sute de mii de scrieri, cărți, texte de tot soiul erau găzduite acolo. „Mi-am închipuit dintotdeauna că Paradisul ca un fel de bibliotecă“, ca să apelez la un alt fel de clasic – Borges. Dar, ca orice închipuire frumoasă, trebuia să aibă parte de un sfârșit prozaic și, evident, nefericit. Ceea ce s-a și întâmplat în 642, când ʿAmr ibn al-ʿĀs a capturat orașul, iar, la ordinele califului ‘Umar ibn Al- Hattāb, după cum arată o serie de izvoare arabe și ebraice (al-Quifti, Bar Hebraeus și Abd al-Latif), a distrus biblioteca.
Dar soarta ei fusese pusă pe calea distrugerii de mult timp și a fost mai puțin aprinsă decât ne închipuim noi pe baza miturilor populare de extracție hollywoodiană. Astăzi se consideră că principala cauză a despărțirii sale de noi este tăierea fondurilor.
Unul dintre urmașii lui Alexandru Macedon, cel care a înființat atât de multe Alexandrii prin lume încât avem una și în Teleorman, anume Ptolemeu al II-lea Soter, a dorit să aducă mai multă cultură în Alexandria sa, mai bine zis un Mouseion, pentru a transforma orașul într-un centru cultural al culturii elenistice. Ceea ce a și făcut, în 283 î.Ch. Și o parte a acestui complex închinat muzelor a fost chiar Biblioteca. Să ne înțelegem, dincolo de sutele de mii de suluri adunate acolo, trăiau și peste o sută de savanți, plătiți cu normă întreagă de stat – și o vreme a fost bine. Ba chiar mai bine decât astăzi, când asistăm la o goană continuă după granturi și finanțări pe termen scurt.
Dar cum lumina atrage moliile, și civilizația își atrage dușmani. Astfel că Iulius Caesar distruge (probabil din greșeală) o parte a ei (sursele vorbesc de 40.000 de suluri), un rege o închide și îi exilează pe toți străinii care locuiau acolo, au urmat revoltele religioase din secolele IV și V (491 mai exact, când a fost ucisă vestita Hypatia), când unii supărați că erau și alte adevăruri, nu numai cel al lor, în cărțile Marii Biblioteci, au cam vandalizat-o. Ăia erau creș-tinii. Însă biblioteca a supraviețuit, într-o altă formă. Cum spuneam, până în vremea lui Umar.
Însă adevărata lovitură fatală, un venin ce a lucrat în timp, deja fusese aplicată de ceva timp. Un cataclism bine temperat. Și care a fost generat de o figură și astăzi bine-cunoscută și admirată pentru filosofia sa stoică, chiar dacă era împărat al Romei. Da, este vorba chiar despre cel pe care îl știți măcar din Gladiatorul, cel bun și blând și înțelept. Mai mult, om de mare cultură – culmea, de cultură greacă, doar Meditațiile sale sunt scrise în grecește. Împăratul Marcus Aurelius. Atât de iubitor de cultură, încât a tăiat veniturile Mouseionului, desființând astfel bursele membrilor și expulzând toți savanții străini. Ceea ce i-a distrus reputația de centru de studiu, cu sutele sale de mii de papirusuri. Astăzi s-ar spune că, pur și simplu, a închis șandramaua.
De acum, savanții timpului evitau locul, scenă a numeroase conflicte – evident, în afara celor care aveau ca hobby ferirea din calea săgeților. Fără bani pentru a se întreține și cu reputația la fel de ruinată pe cât îi erau zidurile, Marea Bibliotecă a devenit tot mai mică.
Cărțile fără oameni nu înseamnă nimic, la fel cum oamenii fără cărți nu înseamnă nici ei mare lucru. Delicatele suluri de odinioară dispăruseră. Ultimele lor rămășițe fuseseră deja aruncate și înlocuite cu pergamente legate în codice groase – într-o greacă tot mai lipsită de eleganță, pe măsură ce koine era și ea uitată ca limbă. Iar ce conțineau de acum era scrieri patristice, documente sinodale, literatură sacră. Idealul grecesc al cunoașterii universale era deja îngropat când a venit ʿAmr ibn al-ʿĀs.
Iar acesta a avut grijă ca măcar distrugerea Bibliotecii să fie una de efect: în flăcări. Dar nu vă gândiți la o vâlvătaie până la cer. Ibn al-Quifti ne detaliază: cărțile au fost împărțite băilor publice, unde au alimentat sobele pentru a ține apa caldă (Eutihie ne spune că ar fi fost vreo 4.000 de băi). Și că ar fi trebuit șase luni pentru a le arde pe toate.
De unde vedem puterea culturii și teama celor puternici de ea. Și cum subfinanțarea ei poate distruge o bibliotecă la fel cu poate distruge o națiune: un atac la adresa identității. Așa că, pentru a-l parafraza pe Asachi, zic și eu: „Citiți, oameni buni, citiți orice, numai citiți“.