Ca in decursul timpului au existat si centre de excelenta academica sau ca institutiile de invatamint superior de la noi au format si personalitati de exceptie – asta e alta poveste. Iar aceasta alta poveste se leaga in mod direct de faptul ca produsele umane de virf ale educatiei romanesti se afirma mereu numai in strainatate. Aici de obicei locurile sint ocupate de cei pentru care exista actualul sistem educational, oameni dispusi sa accepte drept criterii de performanta dependenta si disponibilitatea la control. Adica obedienta, slugarnicia, supunerea oarba, dar si birfa, delatiunea, sforariile si intrigile.
Din cind in cind se mai minuneaza cineva cum de nu avem nici o institutie de invatamint superior printre primele o suta, doua sute sau macar cinci sute din lume. De ce nu avem? N-ar trebui sa avem? N-am putea sa avem?
Sigur, ar trebui sa avem. Teoretic, sintem o tara europeana, adica ne-a plasat Dumnezeu pe continentul unde s-au inventat universitatile si educatia institutionalizata. Teoretic… Practic, invatamintul superior romanesc sufera de prostituare intelectuala, proces initiat si incurajat de regimul comunist, conform unui model sovietic bine-cunoscut. Il pomeneste Nadejda Mandelstam intr-un volum de memorii: „In orice institutie, dar mai ales in institutiile de invatamint superior asubl. meath, au serviciu o sumedenie de oameni care si-au inceput cariera «la interne». Ei capatau o pregatire extraordinara, drept care conducerea era dispusa sa-i promoveze in orice domeniu. Cind pleaca la «studii», primesc tot felul de privilegii la serviciu si deseori sint opriti la aspirantura… ” (Nadejda Mandelstam, Fara speranta, Editura Polirom, 2003, p. 47). Metoda a fost copiata si la noi, dupa cum pot confirma absolventii de facultate care au refuzat sa ramina preparatori in schimbul colaborarii cu Securitatea – si cum nu vor confirma niciodata cei care au acceptat sa ramina si sa devina persoane de sprijin ale Securitatii.
Sigur, nu astfel se justifica lipsa de profesionalism si incompetenta ce baltesc astazi in universitati. Dar e cel putin una din radacinile raului academic. Selectarea cadrelor universitare pe baza obedientei fata de regim si a slabei calitati morale a deschis calea altor compromisuri – de toate tipurile. Colaboratorul Securitatii era promovat, ajutat si chiar protejat de „organe”. Prin urmare, isi putea permite abuzuri mai mari sau mai mici. In al doilea rind practica selectiei universitarilor pe criterii politice si securistice a redus intr-o oarecare masura in mentalul colectiv al profesiei tocmai criteriile fundamentale de selectie: competenta in domeniu, performanta stiintifica, aptitudinile pedagogice. Cu alte cuvinte, era mai usor sa devii cadru universitar daca erai o secatura smechera, informator al Securitatii si membru de partid decit daca te dovedeai o inteligenta sclipitoare.
Incetul cu incetul, criteriul performantei a ajuns sa conteze tot mai putin. Marile compromisuri pomenite mai sus au permis apoi proliferarea micilor compromisuri. Universitarii imbatriniti in posturi si-au selectat urmasi dupa chipul si asemanarea lor, fie ca era vorba de propriile lor odrasle, fie de discipoli supusi, care sa le duca servieta cu gratie. Desigur, au existat si exista cadre universitare de exceptie, ale caror calitati nu pot fi puse la indoiala, dar ele constituie minoritatea si de obicei nu detin nici puterea decizionala.
Pare exagerat? Poate ca da. Dar imi amintesc de cazul eseistului iesean Luca Pitu, despre care se spunea la un moment dat ca o luase complet razna si acuza universitarii in stinga si-n dreapta de colaborare cu Securitatea. Intre timp, odata cu transferul arhivelor fostei Securitati la CNSAS, din dosare au inceput sa rasara tot mai multe nume din cele pomenite de Pitu. Numai ca asta nu e un lucru despre care sa se vorbeasca foarte tare.
In volumul citat Nadejda Mandelstam scria despre acesti oameni: „…traiau vesnic cu spaima ca vor fi demascati si, aidoma angajatilor activi ai organelor, erau interesati in statornicia regimului si intangibilitatea arhivelor, unde nimerisera numele lor” (p. 48). Nici ea nu pomenea nimic despre performanta si calitate a educatiei. Doar ca azi, cind universitatile au devenit simple imprimerii de diplome, cui ii mai pasa de asa ceva?