De curind am gasit o insemnare facuta pe la 19 ani, pe un caiet luat in Basarabia: imi declaram, patetic, admiratia netarmurita fata de Labis, Rimbaud, Rilke… Mai tirziu, dupa ce am intrerupt medicina, revenit tot in anul IV, George Popa, asistent numai pe atunci, in timp ce facea vizita impreuna cu studentii, a inceput sa vorbeasca pierdut, ca in transa, de Rilke… L-am intrerupt, gras si impertinent, si i-am zis si eu ceva despre Rilke. A ramas uluit; de unde stiam de Rilke? Apoi m-a invitat la dinsul acasa si a inceput sa-mi dea albume Skira si sa-mi citeasca Rilke tradus de el… Banuia ca scriu, ma rasfata cu fel de fel de carti greu de gasit pe vremea aceea… A fost iar un noroc al meu!!!
Veronica D. Niculescu: Iar acum a cita recitire sa fie? Si a cita traducere? „Gras si impertinent”?
E.B.: Dupa ce am stat la spital, apoi acasa aproape un an, mai luind si hidrazida, devenisem gras! Impertinent eram dinainte de boala. Dar acum aveam un motiv in plus, ma razbunam pe faptul ca ma umflasem ca un balon, si colegele nu se mai uitau la mine cu interes, nu mai eram „sufletelul” din primii ani de facultate… Iar cu Rilke mi se parea curios ca un asistent vorbeste ca despre ceva total necunoscut noua… Uite ca mai stiam si eu de el!!! De fapt, George Popa, ajuns apoi profesor, acum pensionat, a avut o simpatie deosebita pentru mine pina si prin faptul ca suportase si el o tuberculoza, si sora lui chiar, care fusese prietena cu o sora de a mamei, Frasinica, ce devenise sora medicala dupa ce isi rezolvase aceeasi boala cu un pneumotorax pe atunci la moda… Traduceri, in romana, sint vreo patru doar la Insemnarile… (Regret imens ca nu stiu o boaba de germana…) Iar la versuri, nenumarate… Curios e ca prin 2003, la Paris, mi-am dat ultimii bani pe o editie Rilke in Pleiade, in doua volume, in franceza… Ba mi-am mai luat si o viata de-a lui, un volum gros, mare, de vreo 900 de pagini, cu fotografii, de Ralpf Freedman, tradus din engleza tot in frantuzeste… Boala veche!!!
V.D.N.: „…mi-am mai luat si o viata…”! Ce confortabil e sa te scalzi, pina la obsesie, intr-un autor. Da, cred ca e chiar un fel de a fura din viata lui si a aduce in a ta. Si frumos e ca se poate fura la infinit.
E.B.: Chestia asta cu vietile marilor scriitori la care tin e ceva imbatator… Ma hranesc din ele, visez indelung citind despre iubitele lui Baudelaire, sint aiurit de ce s-a intimplat intre Rimbaud si Verlaine, ma hraneste vivacitatea lui Balzac, felul lui de a bea zatul cafelei din oale enorme, ma sfirsesc impreuna cu Cehov cel care isi scrie ultima piesa cu un efort imens, transpirat, avind hemoptizii… Cit despre Kafka e bine sa nu mai amintesc, molipseste!!! Iar Sade are o viata de-ti vine sa urli cu dinsul impreuna in inchisorile prin care a trecut…
V.D.N.: Era foarte interesanta ultima ancheta din „Dilemateca”, „In ce tablou v-ar placea sa intrati?”. M-a facut sa visez pe drum spre casa – si, culmea, nu sint tablouri celebre, ci tablouri care au miscat ceva, intr-un anumit moment; as vrea sa fiu IN ele, sa simt emotia aceea ciudata pe dinauntru, o singura data. Un peisaj dintr-o padure, cu spoturi luminoase… In a cui viata v-ar placea sa intrati?
E.B.: As vrea sa intru in viata mea adevarata, nu cea falsificata de intimplari stupide, rautacioase…