Preambul
Lucrez cu adolescenți de mai bine de 20 de ani și în tot acest timp provocările celor implicați în procesul de educație formală s-au schimbat de la o generație la alta. Dacă la începutul anilor 2000 puteam folosi concepte dificile și utiliza mai mult de cinci definiții noi într-o oră de curs, astăzi demersul educațional este orientat în funcție de calitatea limbajului folosit de aceștia și de numărul de cuvinte folosite în mod uzual.
O serie de cuvinte simple, pe care noi, adulții generației X (generația celor născuți între 1961 și 1980) le folosim cu ușurință, lor, adolescenții generației Alpha, le sunt străine, din motive diverse: fie unele aproape că au ieșit din uz, fie și-au pierdut din sensuri, semn că semantica limbii a fost serios afectată.
Mult timp n-am dat prea multă atenție poveștii cu generațiile, dar într-o zi fiica mea (acum în vârstă de 11 ani) a început să-mi povestească despre faptul că eu aparțin unei generații care e incapabilă să înțeleagă cu adevărat avantajatele internetului și digitalizării, că noi, cei care numărăm deja patru sau cinci decade de viață pământeană, suntem prea axați pe consecințele negative, cu alte cuvinte, fricoși sau fataliști. Mi-am adus aminte de acest moment zilele trecute, când treceam pe lângă un tânăr de clasa a XII-a, care își făcea eseul pentru limba și literatura română cu ajutorul ChatGPT. Nu știu dacă întristarea e mai covârșitoare decât mirarea, dar știu sigur că nu așa ar trebui să arate educația viitorului – o relație de învățare între magister și discipol mediată de inteligența artificială, cu alte cuvinte alimentată în continuu de dependența de rețelele de comunicare online, de internet și sursele de informare oferite cu generozitate de acesta. Alimentată într-atât de mult, încât devine disfuncțională tocmai pentru că dependența de online nu mai poate fi prevenită, ci doar tratată precum orice altă adicție.
Intermezzo
Premiul Nobel pentru Fizică în 2024 a fost atribuit cercetătorului american John Hopfield și canadianului Geoffrey Hinton pentru descoperiri și invenții legate de procesul de învățare al mașinilor (machine learning) prin rețele neuronale artificiale, aflăm din comunicatul Comitetului Nobel de la Stockholm.
„Cei doi laureați ai Nobelului pentru Fizică din acest an au folosit instrumentarul fizicii pentru a dezvolta metode care se află în prezent la baza procesului de învățare al mașinilor. John Hopfield a creat o memorie asociativă ce poate stoca și reconstrui imagini și alte tipuri de modele în date. Geoffrey Hinton a inventat o metodă de identificare autonomă a unor proprietăți ale datelor, ce permite îndeplinirea unor sarcini precum identificarea anumitor elemente în fotografii.
Geoffrey Hinton a folosit rețeaua Hopfield ca bază pentru o nouă rețea care folosește o metodă diferită: mașina Boltzmann. Această rețea poate învăța să recunoască elemente caracteristice într-un tip de date selectat. Hinton a folosit instrumente din fizica statistică, știința sistemelor construite din numeroase componente similare. Mașina Boltzmann este antrenată prin alimentarea cu exemple cu probabilitate mare să apară atunci când mașina este pornită. Mașina Boltzmann poate fi folosită pentru a clasifica imagini sau pentru a crea noi exemple din tipul de model cu care a fost antrenată. Contribuția lui Hinton în domeniu a ajutat la declanșarea exploziei din prezent din domeniul dezvoltării procesului de învățare a mașinilor.
«Activitatea laureaților s-a dovedit deja extraordinar de utilă. În fizică folosim deja rețelele neuronale artificiale într-o varietate mare de arii de specialitate, cum ar fi dezvoltarea unor noi materiale cu proprietăți specifice», a declarat Ellen Moons, președinta Comitetului Nobel pentru Fizică“ (Agerpress, 8 octombrie 2024).
N-am cum să mă întreb câți ani(-lumină) îi desparte pe tânărul incapabil să-și scrie singur eseul la limba română și pe cei doi fizicieni. Nu e o chestiune care ține doar de generațiile din care fac parte, ci de cât de mult s-a schimbat felul cum ne raportăm la învățare ca activitate specific umană. Mă refer, în mod evident, la învățarea logică, programată, în care gândirea joacă rol central și predicțiile nu lipsesc (aproape) niciodată. Nu știu dacă cercetările celor doi premiați Nobel vor putea fi continuate/ aprofundate de cei din generația Alpha, dar ce e cu adevărat sursă de meditație este căutarea răspunsului la întrebarea dacă viitorul va fi sau nu dominat de inteligența artificială.
Despre diferența dintre teoreticieni, politicieni și practicieni
Jacques Attali este un activist social, dacă este să ne folosim de eticheta aceasta ca sursă de clasificare. Dincolo de toată activitatea sa de om politic – nu există o prezentare oficială a sa din care să lipsească referința la cei zece ani de consiliere a președintelui Franței, François Mitterrand –, Attali rămâne un teoretician care și-a pus capacitatea de cercetare și sinteză în slujba politicului; cu alte cuvinte, a înțeles încă de la începuturile carierei sale profesionale că nici un studiu academic nu-și are rostul dacă nu contribuie într-un fel la o schimbare socială. Care schimbare este generată de politicile educaționale. În această cheie se pot citi toate studiile sale, expresii solide și greu de ignorat ale unei capacități de sinteză exersată îndelung.
Dincolo de faptul că operează cu niște criterii care fac imposibilă ignorarea acestor demersuri de cercetare, Jacques Attali mai face ceva: accesibilizează publicului larg o bază întreagă de date, evenimente și fenomene istorice. Ce-l interesează, înainte de orice, pe francezul de origine algeriană este ca cititorul și oricine e interesat de cum va arăta lumea peste ani este obținerea unei vederi de ansamblu. Pentru el sunt mult mai importante relațiile cauză-efect decât rezultatele, faptele istorice în sine, de aici și ordinea capitolelor.
Dacă luăm în discuție doar titlurile apărute în 2024 la Editura Polirom, traducere din limba franceză și note de Magda Jeanrenaud, ne dăm seama că perspectiva aceasta, de ansamblu, îl face imbatabil pe teoretician, dar în același timp și pe politician. Istoriile și scenariile de viitor ale educației are următoarele capitole: Transmiterea la modul identic; Când monoteismul preia controlul absolut asupra educației; Tipărituri, Reformă, ambiții; Idealul educației împotriva datoriei transmiterii; Transmiterea pretențiilor capitalului; Educația pentru toți, în cele din urmă; Mâine: Homo barbaricus sau Homo hypersapiens.
Lumea, instrucțiuni de utilizare are următorul cuprins: Conceptele; Istoria; Prezentul: 2023; Cele douăsprezece principii ale ordinii pieței; Spre anul 2050: cele trei impasuri; Spre anul 2050: trei amenințări ucigătoare; Pentru un viraj radical; Ce are de făcut, aici și acum, fiecare dintre noi?.
Pentru un profan s-ar putea ca toate aceste titluri de capitole să-l trimită cu gândul la un curs de istorie, dar atunci rămâne discutabilă parte de „viitorologie“ (cum bine folosește termenul Grete Tartler). Pe de altă parte, ce fel de istorie scrie Jacques Attali: a educației și formelor pe care le-a luat aceasta de-a lungul secolelor sau a omenirii, cu accent pe educație și rolul acesteia în evoluția omului?
Pentru un specialist în studii sociale, în schimb, cele două volume devin mai degrabă eseuri, excelent articulate în jurul unei experiențe personale diversificată/ diversă asimilată unei formații intelectuale imposibil de ignorat. Cu o răbdare pe care cu greu o mai găsesc la tinerii cercetători de astăzi, Attali adună sub forma unor cercuri concentrice cauze și efecte, care, în final, concură la o mai bună înțelegere a unor evenimente și fapte sociale majore. Nici un palier al vieții omului nu este ignorat, reține esențialul dintr-un noian de amănunte și dă explicații utile în ceea ce privește transformările și evoluțiile societății.
„Alături de atâtea multiple preocupări (între care, mai puțin evocată, e și aceea de dirijor al unei orchestre simfonice), Jacques Attali, octogenar în 2023, revine cu un volum de viitorologie, apărut la Polirom în 2024. Lumea, instrucțiuni de utilizare, în excelenta traducere a Magdei Jeanrenaud, se concentrează asupra nevoii de a gândi și pregăti perspectivele istorice, într-un mod oarecum comparabil cu felul de a scrie al mai tânărului și popularului istoric Yuval Noah Harari. Avertizând asupra primejdiilor legate de schimbările climatice, hiperconflicte și artificializare, Attali subliniază că protecția acordată naturii și biodiversității ar fi una din măsurile sine qua non pentru păstrarea lumii într-o stare transmisibilă generațiilor viitoare“ (Grete Tartler, Attali – despre lume și educația viitorului, în „România Literară“, nr. 34, 2024).
Faptul că Attali e și dirijor al unei orchestre simfonice explică atenția pe care acesta o acordă artelor frumoase, educației estetice în general. Nu lipsesc detaliile cu privire la evoluția artelor de-a lungul secolelor, ba chiar face afirmații îndrăznețe, cum ar fi că arta a fost cea care a anunțat schimbarea politică (implicit istorică) înaintea oricăror altor preocupări. Sunt foarte multe referințele la scriitori, artiști și operele lor, dar dincolo de interesul personal, aici, în această insistență a teoreticianului, găsim și altceva: Attali este convins că pe oameni îi definește, poate mai mult decât faptul că raționăm și operăm cu concepte abstracte, simțul estetic, preocuparea pentru frumos și expresiile acestuia, pentru felul cum se reflectă acesta în oameni.
„Cristian Pătrășconiu: De la ce nivel încolo e posibilă acum, azi, poezia bună? Ce trebuie să fi citit înainte, ce trebuie să fi scris ori să fi făcut înainte pentru a ști că avem de-a face cu poezie bună?
Radu Vancu: Poezia a fost, de la începutul modernității încoace, o artă de avangardă – așa încât, pentru a fi un poet bun, trebuie să știi mereu care e the state of the art în domeniu pentru a putea cartografia teritorii noi. Există tehnologii ale literaturii, pe care poezia le inventează în bună măsură și de care e dependentă, și nici un poet serios nu poate crede că va reuși să facă ceva plauzibil fără să le cunoască. Și nu e deloc o coincidență că aceste tehnologii ale artei sunt mai sofisticate exact în culturile cele mai tehnologizate sub raport cibernetic, financiar, industrial sau științific. După cum observă Jacques Attali în Scurtă istorie a viitorului, în societățile deschise există o convergență între tipurile acestea de creativitate, și de aceea revoluțiile poetice s-au produs în țările care au fost cele mai deschise și la inovația științifică, industrială, financiară etc.“ (Dialog cu Radu Vancu: „În literatură, ca și în război, ca și în religie, e esențial să ai ce pune de la tine“, Revista „Vatra“, 18 august 2015).
Toate acestea fiind spuse, rămâne discutabilă latura de practician. Chiar dacă dă foarte multe explicații pentru teoriile la care aderă sau pe care le propune, Jacques Attali își construiește concluziile pe structura unei istorii contrafactuale, ceea ce ridică niște semne de întrebare. Din punctul meu de vedere, aici, în această alegere rezidă deprinderile de strateg politic; nu întâmplător a trăit și evoluat profesional în mijlocul clasei politice a statului francez vreme de mai bine de zece ani. Să fii acolo, la acel nivel, înseamnă să ai viziune de strateg, or, după cum arată studiile scrise și apărute în ultimii ani, se pare că Attali ar fi putut foarte bine să elaboreze și strategiile unor conflicte armate. Faptul că-și permite să avanseze niște teorii cu privire la cum va arăta viitorul nu e nici pe departe expresia unei aroganțe, ci mai degrabă a unei nevoi de punere în practică, de a schimba ceva în bine.
Nu știu câte din predicțiile sale se vor concretiza, ar fi trist dacă s-ar întâmpla toate, dar sunt convinsă că nici măcar el nu a putut prevedea unele din schimbările ultimilor ani. Mă refer, în primul rând, la schimbările în domeniul educației formale. Chiar dacă în Istoriile și scenariile de viitor ale educației trece în revistă câteva din efectele dezastruoase ale schimbărilor prin care au trecut sistemele educaționale din statele europene (inclusiv din SUA), efectele digitalizării (forțate, aș spune eu) combinate cu efectele pandemiei de coronavirus au condus la apariția unor efecte negative greu de combătut.
Faptul că astăzi Europa se confruntă cu o lipsă acută de cadre didactice profesioniste este un efect și al politicilor de stat; politicienii (și economiștii) tratează sistemul de educație ca fiind un consumator de buget de stat, ceea ce evident duce la discuții eterne cu privire la sursele de finanțare. Așa se justifică și apariția sistemului universitar Bologna, un eșec lamentabil din toate punctele de vedere pe care nu și-l asumă nimeni, chiar dacă de efectele acestuia vor să scape toți.
Pandemia de coronavirus ne-a pus în situația de a găsi soluții la o problemă la care nu s-a gândit nimeni: izolarea. Cum devine posibilă educația formală în condițiile în care suntem forțați să nu comunicăm, să nu relaționăm față în față? Alternativele gândite pe repede-înainte și puse în practică de statele afectate direct de pandemie n-au fost nici cele mai bune, dar nici chiar atât de dezastruoase pe cât le place unora să creadă. În schimb, au subminat și mai mult rolul profesorului, al magistrului, un aspect care este foarte important și pentru Jacques Attali, care pune în discuție atât impasurile, cât și „amenințările ucigătoare“ și mută orizontul de timp undeva în 2050, pentru ca nota de fatalism să nu anihileze definitiv orice încercare de a găsi soluții.
În loc de concluzii
Elevul de care pomeneam la început este incapabil să construiască enunțuri elaborate, care să poată fi judecate și din punct de vedere estetic, nu doar practic. Pentru el, comunicarea e un exercițiu de supraviețuire, nimic mai mult; este într-o relație continuă cu telefonul mobil, internetul și rețelele de comunicare, dar nu reușește să găsească soluții simple la problemele obișnuite ale unui om. Ca el sunt mulți alții, asta o știm cu toții (sau așa ne place să ne lăudăm), ce nu știm însă este cât de amplu e acest fenomen negativ și cât de distructive vor fi pe termen lung efectele acestuia.
Fie că suntem fataliști, fie că suntem optimiștii de serviciu, situația nu e tocmai fericită, iar întrebările cu privire la ce va fi peste 50 de ani sau cum va arăta lumea nu sunt chiar de ignorat. Pentru generația Alpha, trecutul n-are valoare, nu există decât pentru a fi eradicat și înlocuit cu modelele mai mult sau mai puțin utopice propuse de „vizionarii“ momentului. Ce nu vor să știe acești tineri este că au mai fost înaintea lor oameni care au crezut că trecutul există doar pentru a fi terfelit în noroi, numai că istoria se repetă.
Poate că n-ar strica să ne întoarcem la acest tip de abordare propus de Jacques Attali, unul în care contează orice amănunt și detaliu și în care istoria nu se studiază în mic, ci în mare. E justificabilă această abordare cu atât mai mult dacă ne gândim la globalizare și efectele ei. Studiile sociale la nivel universitar pun accentul pe local și particular, în numele diversității și egalității de șanse, dar au pierdut din vedere ansamblul, rama tabloului nu se mai vede din pricina avalanșei de detalii (nesemnificative multe, risc să o spun răspicat). Facem parte dintr-o lume mult mai mare decât ne place să credem, una în care forța supraviețuirii nu vine din afirmarea cu obstinație a egocentrismului, dimpotrivă.
Nu-mi iese din minte întrebarea „Cui se adresează Attali, pentru cine scrie?“. În România, el este mai degrabă citat, decât citit. Nu cunosc foarte mulți oameni care să-i fi citit cărțile, în original sau în traducere românească. Chiar dacă la Editura Polirom au apărut multe volume ale francezului, tind să cred că titlurile se regăsesc în bibliografiile (mai mult sau mai puțin obligatorii) ale cursurilor facultăților umaniste, dar nu și în lecturile asimilate de-a lungul anilor de studenți.
N-am văzut dezbateri cu privire la soluțiile propuse de Attali – discutate ca atare sau prin comparație cu altele –, cu greu am găsit câteva recenzii ale volumelor și habar n-am dacă vreunui student i-a trecut prin cap să povestească la vreun seminar despre cât de discutabilă devine istoria contrafactuală propusă de gânditorul francez. Să sperăm că Attali va fi contrazis și că previziunile sale (la cele sumbre mă refer) nu vor deveni prezent într-un viitor din ce în ce mai apropiat de noi.
Galerie foto
