„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Cărțile de Mihai Șteț, în curs de apariție în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom. Colecția Ego. Proză, coordonată de Lucian Dan Teodorovici, împlinește anul acesta 20 de ani de existență.
— FRAGMENT —
Kitty, pe numele ei complet Roxana Marcian – și-a păstrat numele de fată în urma căsătoriei –, e cu totul altceva decât Erika Bauer. Roxana nu e foarte interesată să facă vreo carieră. Îi plac dulciurile, o patimă pe care o împărtășesc și pe care Erika s-a străduit din răsputeri să mi-o scoată din sistem și a reușit – asta până ieșeam din casă și-mi luam ceva dulce. Totul e un continuu prezent, spune ea uneori, zăpăcindu-mi mintea atât de familiarizată cu succesiunea trecut, prezent, viitor. Mai mică de statură decât Erika, e cam la fel de blondă, dar mult mai voluptoasă – asta neînsemnând că Erika nu ar fi atractivă. Pe gâtul ei, chiar sub bărbie, are o aluniță care îmi atrage atenția de fiecare dată când facem dragoste. Are sfârcurile cele mai frumoase, care se continuă cu sânii cei mai frumoși. Buzele ei sunt moi și călduțe.
Ca o curiozitate, Roxana provine dintr-o familie foarte bună – în sensul că are bani, nu că ar fi impecabilă din punct de vedere moral –, căreia i-a întors spatele pentru a trăi cu soțul ei, până de curând un amărât agent de poliție plictisit și fără vocație. De ce a ales să fie cu el? Nu știu. Nu mi-a spus. Sunt lucruri asupra cărora Roxana nu se exprimă niciodată. Te uiți în ochii ei magic-albaștri și știi că nu vei pătrunde niciodată în spatele lor, că mintea aceea alege să împărtășească ce vrea ea, în virtutea unei voințe sau înțelepciuni care mie, profanului ce o adoră, îmi este ascunsă. Da, Roxana este un mister. Și totuși, Roxana este fata de serviciu a acestui lagăr, care poate munci mai mult decât o ceată de japonezi. Și nu, nu e perfectă.
Ce prostii vorbesc? Este! Este perfectă! Poate face o operație matematică oricât de complexă în câteva secunde. E incredibil de creativă. Scrie mai bine decât oricare dintre noi, cei de aici – norocul ei e că nu a vrut asta niciodată și, prin urmare, nu a fost identificată drept scriitoare. Descifrează un text filosofic cu o ferocitate care mă îngrozește, apoi râde și-mi arată cu nepăsare toate greșelile de logică și de limbaj din el, după care râde și mai tare și se trântește pe patul meu, goală, invitându-mă cu o mișcare de deget să mă alătur. Îmi spune că-s urâtul ei – Erika mă făcea frumosul ei. Când pleacă din celulă, mă simt bolnav. Tremur ore în șir epuizat de înspăimântarea că nu o voi mai putea lua în brațe. Între noi fie spus, iubirea pentru ea e cea mai desăvârșită dintre toate iubirile pe care le-am simțit până acum. Într-o zi, în disperarea mea de băiet amorezat, am întrebat-o cum crede că se va termina totul pentru noi.
— De ce întrebi? mi-a spus și m-a privit ca cineva pentru care viața trăită așa sau altfel sau deloc e cam tot același lucru.
Mi-e cumva teamă de tăria ei. Nu o invidiez din cauza ei. Mi se pare plictisitor să fii prea puternic. Arta se naște din slăbiciune, din insuficiență – poate am mai pomenit asta undeva, dar nu mă deranjează să mă repet. Ce vreau să zic: doar atunci când ești conștient de incompletitudinea sau de neputința ta deții calitățile necesare creației. Desigur, durerea sau frustrarea acestei nedesăvârșiri trebuie să fie suficient de mare pentru a te împinge să explorezi un limbaj prin intermediul căruia vei obține ceva semnificativ din punct de vedere artistic. Iar eu nu vreau altceva decât artă – și iubire… pentru Roxana.
Publicul devine și mai rapace. Nu-i mai place nimic și vrea totul. Asta îmi spune noul editor care vine să-mi revizuiască lucrările. Mă bucur că îl am. E tare de treabă. Are o voce blândă. Are ochelari cu dioptrii mari și rame groase, deci vederea lui este la fel de proastă, dacă nu mai proastă ca a mea. Are părul bogat și creț. E un drăguț – de menționat, nu pare să fie atins de boala cărților. Nu-i place că-s prea lipicios și uneori îl ating. Eu sunt ca un copil. Când îmi place de cineva, mă bag în sufletul lui și pun mâinile pe el. Oricum, de când mă văd cu editorul ăsta nou – nu are un nume; mă rog, nu am eu voie să îl știu –, scrisul meu e mai bun.
Editorii pe care i-am avut până acum nu erau așa. Se comportau de parcă mă urau. Dar băiatul ăsta are chemare pentru ce face. O face frumos. Știe ce și cum.
Desigur, aș putea să greșesc. S-ar putea ca și el, și cei de dinaintea lui să fie la fel de pasionați, dar să aibă personalități diferite, care, evident, le vor influența modul în care profesează. Chiar și așa, băiatul ăsta nou scoate zeama din mine. Editorii de dinainte nu puteau face asta. Și e important, pentru că de asta depinde supraviețuirea mea.
Așadar, publicul este, într-adevăr, mai pretențios, o confirmă noul editor. O confirmă și întâmplările cele mai recente de aici, de pe teren. Ieri, de pildă, au fost executați cam a zecea parte dintre noi. Poeți, bloggeri, romancieri, dramaturgi, scenariști, toți au încasat-o. Eu am scăpat la mustață. Și-mi mai spune și el, editorul cel nou, că undeva lângă Ploiești unul dintre aceste centre de detenție a fost luat cu asalt de o gloată nemulțumită de cititori care au aflat de existența lui. Au făcut praf și pulbere tot locul, atacându-i atât pe scriitori, cât și pe membrii personalului. Așa îmi spune el, apoi îmi dă corecturile și mă încurajează cum știe el – și știe; este un Iisus cu ochelari; asta este! –, iar după ce face asta ne mai rămân vreo douăzeci de minute. Ar putea pleca, dar stă lângă mine și mă ascultă. Stă cu mine de povești, ca de la om la om – Iisus! Ce mai! Eu îi spun că mulți dintre scriitori au ajuns să se grupeze în tot felul de triburi și bisericuțe. Își irosesc pauzele – avem parte de pauze regulate, în timpul cărora ne plimbăm prin curte sau stăm pe holuri, ca la liceu –, și le irosesc, îi spun eu bunului editor, tocându-și creierii să afle ce ar putea face să-și crească cota de cititori. Și, ca-n orice moment de criză, îi spun eu editorului cu ochii lui limpezi, de cerb, au apărut tot felul de teorii. Forma, forma este cheia! Ba nu! Conținutul – materialul trebuie să fie relevant, proaspăt, modern! Nici vorbă! Emoțiile evocate sunt soluția. Ce rost au forma și conținutul fără sentimente?
Avem aici de toți și de toate: clasiciști, avangardiști, stiliști și așa mai departe. Râd de ei când îi văd coagulați în aceste grupulețe și încruntându-se unii la alții.
Au apărut și primele conflicte. Unul dintre membrii grupului poeților formaliști – că sunt grupați și în funcție de genul literar în care scriu – a fost bătut măr de cei din grupul poeților moderniști. Nu cunosc motivul, dar asta a pus toată închisoarea – pot să-i spun închisoare? cum să-i spun, îl întreb pe editor; el dă din cap că nu știe; în fine – pe jar. Cât despre cei ca mine, solitarii, noi suntem prada cea mai ușoară. Grupurile se străduiesc din greu să ne recruteze și ne tratează cu dispreț dacă refuzăm. Dar, și așa, noi stăm pe baricadele solitudinii noastre. Tribalismul poate deveni germenele viitoarelor tiranii, cred eu. Însă, în definitiv, ăștia suntem noi, oamenii, nu? Editorul dă din cap și mă lasă să bombănesc. Deoarece lucrează cu noi, scriitorii, de ceva timp, știe ce înseamnă să fii prizonier. Înțelege stresul, alienarea, nevoia de conexiune umană.
Deocamdată, nici un grup nu a reușit să-și impună supremația, mai zic. Dar facă ce-or face, zică ce-or zice.
Tot gardienii sunt șefii. Și, în pofida încercărilor, nu se lasă ademeniți să încline în favoarea nici uneia dintre facțiuni. De ce ar face-o când ei au toată puterea și noi nu avem nimic? Și mai e ceva – spun sărind de la un subiect la altul –, dacă tot a pomenit despre ce s-a întâmplat la Ploiești. Ei bine, noaptea visez urât, foarte urât, am vise în care mă văd sfâșiat de zeci de mâini și guri flămânde și mă întreb cât va mai dura până să fiu linșat. Noroc că-i vară, adaug din senin. Iubesc vara și urăsc toamna cu cețurile ei lăptoase și reumatice, cu diminețile goale și serile vineții. Dar măcar o am pe ea, pe Roxana – da, îi dezvălui acestui Iisus cu ochelari totul, fără vreun dram de rețineri. Iar de îndată ce termin, el se ridică și mă salută călduros. Îi spun că sper să îl mai văd. El dă din cap și pleacă și, în timp ce-i aud pașii pierzându-se pe coridorul pușcăriei, îmi pun din nou masca de prădător-luptător-șarpe-țepos. A fost bine să cred că am un prieten, chiar și pentru câteva minute. Dar acum s-a terminat.
CARTEA
Într-un univers distopic periculos de ispititor la prima vedere, oamenii încep, din senin, să devină obsedați de cărți. Mania izbucnește atât de brusc și cu atâta forță, încât se transformă peste noapte într-un haos generalizat, în care au loc violențe de stradă provocate de devastarea librăriilor și de jefuirea cititorilor în plină zi. În această dictatură a cărții, cei mai persecutați sunt chiar scriitorii, închiși în adevărate lagăre de scriere silnică și executați în masă ca pedeapsă pentru producțiile literare de proastă calitate. Unul dintre acești „scriitori ai închisorilor“, înzestrat cu o putere supranaturală legată de altfel de cărți, trece prin toate ororile unui astfel de loc, în care are de a face cu alți deținuți, dar și cu torționari și șefi monstruoși desprinși parcă din cele mai sumbre manifestări ale regimurilor totalitare din secolul XX.
AUTORUL
Mihai Șteț s-a născut în 1981 la Baia Mare. Și-a făcut studiile liceale la Colegiul Național „Mihai Eminescu“ din orașul natal, continuând cu cele universitare la Facultatea de Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. În 2021 a obținut o diplomă de master în creative writing la Universitatea Brunel din Uxbridge (Regatul Unit). A publicat povestiri în câteva reviste online, dar și volumul de poeme Cântecele Vrăjitorului, apărut în 2018. Scrie teatru, poezie și proză, fiind interesat de combinarea ficțiunii literare cu cea speculativă.