Situatia celor doua – sa le zicem „rase”, desi eu consider termenul absurd, fiindca nu-i decit o rasa, cea umana – a fost oarecum similara. Insusirile lor muzicale native n-au nevoie de avocat. Azi se poate constata, fara rusine, ca mare parte din ce inseamna muzica, in Romania, cit si-n SUA, este apanajul tiganilor si negrilor. Ce si cum fac ei treaba asta, e alta discutie.
Sudul Statelor Unite este un teritoriu fascinant, pe care sper sa-l vad odata cu ochii mei. M-a cucerit mitologia Sudului citind autori tradusi in limba romana, de la Mark Twain la Faulkner, in prima jumatate a anilor ’70. Rockul sudist tot atunci l-am descoperit si iubit, cu patima monomaniaca, de lucrator agricol imbibat in alcool si rupt fizic de munca bruta, care se curata o data pe saptamina, simbata seara, si se duce la bar, unde cinta niste amici de-ai lui, apoi la bordel, apoi la biserica, duminica, apoi o ia de la inceput, luni dimineata. Lynyrd Skynyrd au fost sudistii mei preferati, nu Allman Brothers Band. Pe acestia, probabil datorita lui Duane si destinului sau „model” de rocker, i-am considerat mai degraba expresia showbiz-ului expansiv de la jumatatea deceniului opt. Abia acum vreo cincisprezece ani, reluind cu atentie editiile masterizate pe CD ale primelor titluri, am priceput (cit de cit) ca valoarea muzicii facute de grupul fratilor este bruiata de succesul obtinut in epoca. Nu cred ca toti fanii si cumparatorii discurilor editate sub titulatura ABB sint constienti de valabilitatea estetica a sound-ului adorat. Aceasta muzica se poate lipsi de adjective si este, sa zic asa, foarte pe gustul urechii. Frumusetea este impregnata de-o serioasa textura, i-as zice teoretica, daca as fi sigur ca tipii se preocupau de asemenea chestiuni. Presupun ca, in maniera rockereasca, ei asimilau ce auzeau si prelucrau dupa mintea, inima si dexteritatea proprii, la care adaugau doze consistente de droguri, alcool si sex. Rock’n’roll, fara comentarii. Muzica lasata pe discuri trece insa dincolo de amanuntele si ticurile rockeristice.
In descendenta pura a rockului definit stilistic de Allman Brothers, nepotul bateristului Butch Trucks a iesit la iveala acum vreo 13 ani. Un baiat blond, cu figura de premiant rusinos, durduliu ca orice adolescent care nu face sport, cu ochii mereu atintiti spre ceva interior si important pentru sine. Derek Trucks. Biografia sa e tipica modului american de viata si reusita. Talentul incontestabil si devotamentul pentru muzica il plaseaza, la nici 30 de ani, intre „cei mai buni 100 de chitaristi ai tuturor timpurilor”, cum suna eticheta. Muzica inregistrata pe cele 6 discuri de studio (cel mai recent, Already Free, Victor, 2009) e o chintesenta de genuri: blues, rock, country, jazz, acustic si electric in egala masura. Traditie Sudista pura, valoroasa dincolo de contexte si concerte. Derek a fost invitat sa sustina partitura chitarii de pe canalul sting, in concertul Allman Brothers, 2003. A avut portiunea sa de recital in Crossroads-ul lui Clapton de la Chicago, 2007, l-a acompaniat pe Johnny Winter, tot acolo. Sint semnele unei recunoasteri in extindere.
Sa mai spun ca majoritatea componentilor trupei sale sint negri?