Rămășițele zilei de Kazuo Ishiguro este cel mai recent pariu artistic al lui Ciprian Huțanu, un proiect asumat în coproducție de Universitatea Națională de Arte „George Enescu“ Iași, Facultatea de Teatru și de Compania Teatrală Synchret, ca proiect de cercetare.
Căutările estetice, provocarea creativă îl definesc pe profesorul/ regizorul Ciprian Huțanu care mai are la activ, de pildă, Cidul de Racine, Ana după Meșterul Manole, Romeo și Julieta după William Shakespeare, toate versiuni pentru teatrul de păpuși.
Un gen încă nevalorizat la adevărata lui importanță în România, unde păpușăria este asociată în mentalul colectiv, dar și printre unii oameni de teatru, exclusiv publicului infantil. Și, prin relație, cu înălțimea acestuia, o artă minoră, ușor de realizat, căci ce e atât de complicat să faci niște copii să se simtă bine? Percepția descrisă (poate în tușe prea marcate, din dorință de subliniere) omite complexitatea animației, în multiplele ei forme, capacitățile expresive ieșite din norme, dificultatea practicării ei de actori specializați (încercați, de curiozitate, să dați viață unei marionete cu 24 de fire sau să mișcați câteva minute o păpușă pe mână din poziția cu brațele ridicate și mai discutăm după), relevanța în modelarea personalității viitorilor adulți.
Transfer de talent și experiență scenică
Ciprian Huțanu s-a lăsat ademenit acum de cunoscuta lucrare literară și de filmul care a făcut-o și mai populară, cu Anthony Hopkins și Emma Thompson în capul afișului. Dificilă întreprindere să așezi un roman complex într-o structură dramatică pentru păpuși bunraku, fără să trădezi opera sursă și să învingi standardele înalte impuse de transpunerea cinematografică. Strategia de dramatizare s-a concentrat pe personajul central – pe fidelitatea lui necondiționată față de stăpân, chiar cu prețul sacrificării vieții personale, căci datoria e mai presus de orice altceva.
Pe fundal se reconstruiește un capitol al trecutului, cu un regat al Marii Britanii aflat în situația istorică de a se poziționa cât mai benefic pentru propriii cetățeni, cu erori conștientizate post-factum, unele asumate, altele nu, toate cu consecințe. În scenă avem o singură păpușă cu tije mânuită de trei animatori (Raluca Bujoreanu-Huțanu, Anca Ciofu și Giuseppe Torboli). Mânuirea bunraku înseamnă sincronizare, precizie, armonie, iar asta se vede în perimetrul de joc, în egală măsură cu atenția la detalii, rigoare.
Actorii sunt din generații diferite de profesioniști, armonizate perfect, trioul atinge unisonul cu firesc estetic. Fețele uniformizate de grimă, mascarea prin machiaj și controlarea expresivității faciale sunt voite, căci actorii se pun în slujba păpușii. Sunt costumați ca personajul pe care-l însuflețesc (frac, papion, mănuși albe, negre când devin animatori, se anonimizează cu intenție, pentru a concentra atenția privitorilor asupra păpușii, își asumă artistic poziționarea de prelungire a acesteia prin gesturi ceremonioase, elegante, precise). Un trio (număr impus de practicile bunraku) extensie a inanimatului pe care, precum majordomul interpretat, îl deservesc prin transfer de talent și experiență scenică.
Echipa de proiect e mai largă
Remarcabilă este prestația lui Mihai Cornea, mai complet zis sound design-ul imaginat, din care vocea este doar o parte. Voi porni de aici, căci reușita este cu atât mai mare cu cât complexitatea rezultată din translarea romanului în teatral i-a solicitat actorului rezolvări pentru voci multiple făcute pe intervale de timp extrem de concentrate, de ordinul secundelor. Cornea își împrumută glasul in real time, modelat auditiv, majordomului Stevens, stăpânului său, Lordul Darlington, mai multor doamne (Miss Kenton), găsind resursele de vocalitate prin modulare, cu o flexibilitate tonală de admirat. Flexibilitatea e dublată de priceperea de a mixa live și coloana sonoră (realizată tot de el – Lascia ch’io pianga de G.F. Händel, ca laitmotiv al reprezentației, O mio babbino caro de Giacomo Puccini etc.), un spațiu muzical adaptat la atmosfera britanică a acelei vremi.
Radioul este unul dintre elementele principale ale recuzitei spectacolului. E aproape un personaj, o sursă evocatoare din care ies și se profilează acustic personalități istorice reale ale interbelicului și World War II din perspectivă britanică, punctând în imaginarul publicului secvențe din cronologia europeană. Discursul regelui George al VI-lea, vorbele reginei Elisabeta a II-a, printre alții, au acuratețe documentară și reînvie acustic o epocă istorică complexă din contemporaneitate. Poziționat la vedere, în stânga, cu un mic arsenal de tip studio de înregistrări expus privirii, interpretul generează audio oameni și lumi, stimulând fantezia spectatorilor, într-o completare corală a distribuției.
Echipa de proiect e mai largă, îi include și pe Ioana Petcu (consultant artistic), Jeni Stănilă (costume), Vladimir Boca (asistent scenografie), Andrei Emilian (lumini), Cosmin Iațeșen (sculptură). Decorul lui Tomos Tünde condensează cadrul scenografic la mansion-ul Darlington, printr-o structură la vedere de tip travelling, cu multiple perimetre mobile, marcate fie prin elemente de mobilier (uși, dulapuri, scăunele), trepte din lemn, fie printr-o minunată fereastră art nouveau cu vitraliu, un mix echilibrat de materialitate stilizată și sugestie
implicită.
Mica ceremonie a ceaiului, un portret al tatălui pe perete semnalează discret, dar eficace vizual localizarea geografică, specificități naționale, mentalități și ritualuri, atașând puteri de semnificare unor obiecte și recuzite simple. Un patefon, câteva lămpi, un calendar, un ceas sugerează locul și timpul, în egală măsură trecerea lui inexorabilă. Timpul zboară și pentru privitor, care la finalul celor 60-70 de minute (re)descoperă fascinația acestei arte străvechi, păpușăria, care are valențe emoționale pentru toate categoriile de public.