Cu un deficit bugetar uriaș, România gâfâie spre finalul anului electoral, iar Guvernul ne cere să ne uităm în altă parte tocmai când ar trebui stabilite liniile generale ale bugetului de stat pe 2025, când Comisia Europeană ne cere, la virgulă, măsurile care vor fi luate pentru a scădea cheltuielile sau a crește veniturile.
E o situație imposibilă, pentru că nimeni – cu excepția opoziției – nu vrea să dea vești proaste în această perioadă atât de febrilă. În aer plutește încă o relativă prosperitate, pensiile tocmai au fost mărite, lumea nu simte deocamdată apăsarea facturilor la energie de pe timpul iernii. Mai mult, și acolo, prețurile sunt încă subvenționate. PSD și Marcel Ciolacu au o singură misiune în campania asta: să tacă mâlc despre situația reală a finanțelor țării și, eventual, să anunțe, dacă vor continua la guvernare (de altfel, analizând procentele din sondaje, vedem că au și toate șansele), prin decembrie, la final sau la începutul lui 2025, măsurile dure.
Iar măsurile dure nu înseamnă, cel mai probabil, reduceri dramatice de cheltuieli în sistemul bugetar, ci taxe mai mari pentru cei mai disciplinați în plata dărilor: mediul privat, respectiv clasa de mijloc cu salarii decente. Depinde, desigur, și cu cine va guverna PSD de la anul (dacă va fi cu PNL ori cu AUR, noul partener strategic al social-democraților în întreprinderea de a recâștiga, după 20 de ani, Președinția României). Cu alegeri peste 4 ani, social-democrații vor domina orice guvernare de coaliție și, fără discuție, vor avea toate pârghiile pentru a-și impune dorințele fiscale, inclusiv cota progresivă mult visată.
Poate cel mai mare șoc asupra mediului antreprenorial îl va avea reducerea potențială a pragului până la care o firmă poate activa ca microîntreprindere: de la cifre de afaceri de 500.000 de euro până la circa 80.000 de euro. În acest moment, avem peste 400.000 de microîntreprinderi cu afaceri mai mici de jumătate de milion de euro și care angajează două milioane de salariați. 70% din companiile active din România se află în zona micro de impozitare, iar desființarea acestui regim fiscal va produce efecte în lanț.
Această reducere de prag va însemna, de fapt, desființarea de facto a regimului microîntreprinderilor, chiar dacă acestea, pe hârtie, vor mai continua să existe. Deși regulile jocului s-au tot schimbat, cotele de impozit pe cifra de afaceri au fost, la un moment dat, condiționate de existența unui angajat, apoi cele fără angajat au fost trecute automat la impozit pe profit, iar lucrurile au continuat cumva să funcționeze. Un prag în jurul a 80.000 de euro pe an nu înseamnă un business, ci cel mult o afacere individuală, o alegere personală între PFA și SRL.
Statul român este flămând. Are nevoie urgentă de bani din impozite în lipsa unei reforme profunde (și nici un partid care își asumă reforme dure nu are șansa ca, în urma acestor alegeri, să devină vioara întâi într-o guvernare), căci altfel nu va mai găsi pe nimeni să-l împrumute. Devine necredibil în fața oricărei instituții creditoare.
Problema esențială pe care o avem însă în România nu ține doar de nivelul taxelor, în special cele pe muncă, ci de calitatea proastă a serviciilor publice pe care le primește cetățeanul în schimb. Avem astăzi o generație matură, de 40-50 de ani, care alege să emigreze nu pentru că nu ar avea cu ce trăi în România, ci pentru că nu mai întrevăd posibilitatea de a mai prinde în timpul vieții lor, până la bătrânețe, vremuri cu un stat român așezat, capabil să le ofere calitatea vieții în acord cu aspirațiile lor. Impresia aproape unanimă este că statul își bate joc de fiecare leu pe care îl plătim în conturile Trezoreriei.
Or, cum și cu ce argumente (altele decât cele de forță – „te nimicesc“, „îți blochez conturile“) poate veni astăzi statul ca să ceară mai mulți bani din taxe și impozite? Avem școli mai performante? Spitale mai bune? Drumuri mai bune? Orașe cu trafic mai scăzut? Ce-ai făcut tu, statule, pentru mine în 2024 ca să pretinzi și mai mulți bani în 2025?