Locul în care ne naștem are o influență covârșitoare asupra noastră, asupra destinului nostru. E una dintre convingerile scriitoarei Donatella Di Pietrantonio care, odată cu romanul Vârsta fragilă (Polirom, 2024), tradus din limba italiană de Mihaela Găneț, reiterează ideea locului care ne transformă, care ne manevrează cursul vieții fără ca semnele acestui drum inevitabil să fie vizibile de la bun început.
Tânăra Amanda se întoarce acasă, în micul orășel de lângă Pescara, imediat ce este declarat lockdownul din pandemie. Se întoarce însă fără entuziasmul care o purtase, de la început, spre facultatea din Milano. Protagonista Lucia nu-și recunoaște fiica, iar distanța dintre cele două pare de nestrăbătut. Treptat, pe măsură ce se desfășoară firul narativ în miezul unui roman cu mici elemente de thriller, se bătătoresc drumuri noi: Lucia acceptă trecutul și felul în care un eveniment tragic a marcat-o, în vreme ce Amanda reușește să își găsească motivația și pofta de viață în sânul pădurii care îi trădase, cu două decenii în urmă, mama și bunicul.
Vârsta fragilă a naivității
Lângă Dintele Lupului, o parte din pădure ascunde o poveste teribilă. Vinovăția care străbate timpul din tinerețe până în prezent e declanșatorul ce scoate la iveală adevărul inspirat de fapte reale: trei tinere s-au rătăcit în pădure, iar dintre acestea doar una a supraviețuit, Doralice, cea mai bună prietenă a Luciei. Celelalte două au fost omorâte cu sânge rece de un ajutor de cioban, un străin aflat la aceeași vârstă fragilă care pe el, în schimb, l-a transformat într-un agresor sexual și un criminal condamnat la închisoare pe viață. E vârsta fragilă a naivității, a începutului entuziast de intrare în traiul pe cont propriu, când nu întotdeauna drumul se dovedește a fi unul lin („Eram tineri, dar nu invincibili. Eram fragili. Descopeream în orice moment că puteam cădea, ne puteam pierde, și chiar muri“). La Donatella Di Pietrantonio fiecare personaj ascunde emoții pe care le scot la iveală
întâlnirile cu alte personaje sau evenimente marcante.
Într-un roman care depășește cu puțin două sute de pagini, greutatea scrisului său cuprinde, și de data aceasta, aspectele principale ale unor vieți pe care locul le sugrumă: evadează cei care sunt mânați de insuportabil, de un eveniment care îi face să plece cât mai departe, așa cum va pleca Doralice. Dar toți rămân legați de acel loc („La un moment dat, viața accelerează. După aceea, totul rămâne legat de o imagine, de un sunet al momentului. Ne întoarcem mereu acolo“), firele invizibile rezistă peste timp, vârsta fragilă e una perpetuă. Și e, în egală măsură, a femeii adulte care se confruntă cu aparenta destrămare a relației mamă-fiică și cu certitudinea unui divorț spre care privește constant de la distanță, efortul depus e unul mimat, despărțirea e inevitabilă, vinovăția înjumătățită e acceptată: „Și mă văd pe mine, singură. Îmi lipsește cineva cu care să vorbesc, intimitatea lucrurilor mărunte de zi cu zi. Să stai la masă unul în fața celuilalt, să te regăsești din priviri. Asta e dragostea pe care nu o mai am. S-a transformat în nostalgie“.
Sunt multe feluri în care îi putem pierde pe ceilalți, și sunt multe feluri în care ne putem pierde pe noi înșine, iar Donatella Di Pietrantonio scrie în acest roman captivant despre cele mai importante dintre ele.
Negocierea născută din frică
Locul e un personaj în sine, Abruzzo e o regiune care, ca în viața reală, inspiră literatura ce se naște din brutalitatea vieții, din opțiunile restrânse ale unui loc în care drame universale se pot petrece necontenit. Curajul lipsește, căci e constantă negocierea născută din frică: frica de a nu lua hotărârea greșită, frica de a acționa, frica de a nu spulbera și puținul rămas, așa cum Lucia nu merge la Milano să-și vadă fiica a doua zi după ce aceasta e agresată fizic pe stradă și jefuită: „Trebuie să fie liberă, îmi spuneam, de asta nu luam trenul spre ea. Cu un fel de slăbiciune în mine, mă limitam la gesturile de zi cu zi, nu îndrăzneam mai mult. Nu voiam să vadă cum mă simțeam. Am îmblânzit frica pe care o aveam la început în ce o privea. Un loc pe care și-l dorise foarte mult nu putea să îi facă rău“.
Numai că un loc poate să fac rău dacă e atins de om (Grimaldi), iar un oraș locuit de oameni poate să trădeze în aceeași măsură în care o pădure poate să-și arate și demonii: „Tot răul acela, ajuns acolo unde eu și cu Doralice ne ascunseserăm și ne căutaserăm, cu buzele murdare de fragi. Îi așezam pe frunze mari în formă de castron. Pentru tata, era cel mai sigur loc din lume. Mai sigur decât autobuzul aglomerat care mă ducea la mare sau de plaja cu oameni atât de goi. Acolo, jos, pentru el era plin de pericole. Însă pădurea lui îl trădase“.
Ce frânge personajele în urmă cu douăzeci de ani ajunge să le locuiască parțial, fragilitatea vieții însăși se instalează în inimile care au simțit inevitabilul, spaima, chipul hâd și ascuns al vieții. Pentru Doralice, care „nu era de acord cu toată retorica din jurul muntelui“, convinsă că „pădurile erau încântătoare, dar și pline de umbre“, se dovedește întocmai așa. În acele păduri care „te pot trăda“ și în care „te poți pierde“, s-a dovedit că „băiatul își pierduse limitele umanului“, prins în același loc în care rătăcirea se dovedește cumplită.
Întâlnirea cu sinele matur
Maternitatea este o temă importantă care apare în forme originale nu doar în cărțile Donatellei Di Pietrantonio. Întâlnim însă aici moștenirea apăsătoare a unui fel de-a fi, invizibil la început, pregnant în cele din urmă: „Cu mama nu era ușor să te distrezi. Refuza să ia metroul, îi era frică în subteran. Nu știa să se plimbe, mergea repede ca și cum i-ar fi scăpat ceva. Aveam suficienți bani, dar nu a vrut să-și cumpere nimic, nici măcar de la piața de la Antignano. Ca să nu vadă hainele, rămânea ca vrăjită în fața tarabelor de pește, cu caracatițele acelea enorme. Alege ceva pentru tine, mie îmi ajunge ce am, spunea. Uram spiritul ei de sacrificiu. Nu voiam să fiu ca ea. O să iau de la viață tot ce pot, o să mă bucur de tinerețe și de toate celelalte. Nu a fost așa. Mama
m-a marcat mai mult decât credeam la douăzeci de ani, am sfârșit prin a-i semăna foarte mult“. Este, și de data aceasta, o vârstă fragilă care i se dezvăluie protagonistei: întâlnirea cu sinele matur care nu e în nici un caz pus la adăpost de durere. Lucia se retrage din relația cu Dario, viitorul „fost soț“, dar speră, în tăcere, să-și regăsească fiica, iar acest lucru devine posibil numai prin recuperarea și acceptarea trecutului.
Un adevăr care eliberează și care vindecă doar pe jumătate, o formă nouă de acceptare și înțelegere a vieții, dezechilibrul din mijlocul unor vieți micșorate de împrejurări sunt personaje în sine în cel mai nou roman scris de Donatella Di Pietrantonio.
Roman lansat în lume ca pentru a ne reaminti parcă de umbrele existente în viața fiecăruia dintre noi, Vârsta fragilă, distins cu Premiul Strega și Premiul Strega Giovani anul acesta, garantează fiecărui cititor o întâlnire cu propriile dileme, dar și cu promisiunea unui adevăr care să îi elibereze.