Așa cum, atunci când mă gândesc la Live Aid, prima imagine care îmi vine în minte este cea a lui Freddie Mercury dirijând valurile fremătânde de spectatori pe We Are the Champions, tot așa, atunci când vine vorba de Woodstock, prima imagine la care mă duc cu gândul este cea a lui Joe Cocker ondulându-se spasmodic pe With a Little Help from My Friends. Sunt secvențe care au rămas în istoria muzicii contemporane, alături de multe altele, desigur, însă fiecare își alege inconștient repere la care vibrează.
Dacă Woodstockul îl asociez în primul rând cu Joe Cocker, asta nu înseamnă că afirm că muzicianul din Sheffield i-a eclipsat pe ceilalți participanți la legendarul festival din 1969, însă show-ul său a fost cu siguranță printre cele mai bune. Nu că s-ar fi așteptat cineva neapărat la asta – Cocker nu era încă foarte cunoscut la vremea aceea. Până și cerul a fost atât de surprins de prestația britanicului, încât, ca să-și ia un răgaz să-și revină, a măturat cu o furtună Woodstockul imediat după concertul lui Joe.
Furtună fusese însă și înainte de asta, pe scena lui Cocker: Something’s Coming On, Feelin’ Alright, Let’s Go Get Stoned, Hitchcock Railway și multe altele, între care, desigur, celebra piesă The Beatles amintită mai sus, cu care show-ul s-a încheiat apoteotic. Nu cred că greșesc atunci când spun că Woodstock a influențat decisiv cariera lui Joe Cocker: imediat după festival, cântărețul britanic a fost propulsat în elita muzicală a acelei perioade, obținând de la Paul McCartney și George Harrison permisiunea de a înregistra noi piese The Beatles – după succesul colosal al coverului With a Little Help from My Friends. Ca urmare, Cocker va înregistra She Came In Through the Bathroom Window, Something și Let It Be pentru noul său album, intitulat simplu: Joe Cocker! (1969). Un aspect interesant aici: agasat de faptul că piesele sale își făceau loc cu greutate pe albumele The Beatles, George Harrison îi oferă lui Joe Cocker compoziția Something înainte de o înregistra el însuși pentru albumul Abbey Road. Iată în ce sfere se învârtea bluesman-ul din Sheffield în 1969.
De altfel erau erau atât de înalte, încât, la sfârșitul anului, Cocker se decide să dizolve The Grease Band (trupa sa de acompaniament, cu care apăruse și la Woodstock) și să se asocieze cu pianistul și compozitorul Leon Russell, cu care deja colaborase pe discul amintit mai sus. Va urma celebrul Mad Dogs & Englishmen (1970), droguri, mult alcool, multă poliție (a se vedea incidentele din Australia și Austria din 1972 și, respectiv, 1982), dar și multă muzică, interpretată mereu cu pasiune, forță și carismă.
„Mudstock“
La începutul anilor ’90, Joe Cocker era un artist respectat, cu aproape 30 de ani de carieră în spate… și totuși pe o pantă descendentă în ceea ce privește succesul comercial: primul său album din ultima decadă a mileniului al doilea, Night Calls (1991) ajunsese doar pe locul 25 în topul UK Albums și pe 111 în Billboard – toate acestea în pofida numelor cu rezonanță care apar pe disc ca producători și/ sau instrumentiști (Jeff Lynne, Danny Kortchmar, Jim Keltner etc.) și a standardelor muzicale ridicate. Anii ’80 fuseseră presărați cu destule hituri (între care și o piesă de Grammy, Up Where We Belong, duetul cu Jennifer Warnes), însă nici un album nu se impusese cu adevărat în topuri – cu excepția celor din țările de limbă germană: acolo Joe Cocker a fost mereu iubit, poate mai iubit decât în patria sa.
Se simțea deci nevoia unei reveniri în forță, cu un proiect de calibrul discului Mad Dogs & Englishmen. Night Calls, cu configurația sa de staruri și de piese cu origini nobile (de exemplu, Don’t Let the Sun Go Down on Me scrisă de Elton John și Bernie Taupin, Five Women scrisă de Prince sau You’ve Got to Hide Your Love Away de Lennon/ McCartney… din nou), a încercat să ajungă acolo, însă n-a reușit. Albumele Joe Cocker! și Mad Dogs „făcuseră carieră“ și în contul Woodstock; era nevoie deci de un eveniment de acest calibru care să creeze contextul pentru un nou disc de succes. Și ce alt eveniment s-ar fi putut ridica la nivelul Woodstock decât Woodstock II (cunoscut ca Woodstock ’94)?
Fiind printre puținii artiști care au bifat atât Woodstockul din 1969, cât și pe cel aniversar din 1994, Joe Cocker deschide cu mare pompă ziua a doua a festivalului (13 august 1994). Setlist-ul conține, desigur, pe lângă hiturile acumulate în cei 25 de ani, și trei piese cântate pe aceeași scenă în 1969: Feelin’ Alright, Hitchcock Railway și, bineînțeles, With a Little Help from My Friends. Ce a urmat imediat după concertul lui Joe? Ați ghicit: ploaie și furtună – de altfel, pe parcursul festivalului aniversar a plouat atât de mult încât Woodstock ’94 a rămas în istorie ca Mudstock. Ce a făcut Joe la nici o lună după Mudstock? Ați ghicit: a scos un nou album – Have a Little Faith.
Have a Little Faith
Rar am întâlnit un disc bun al unui muzician celebru care să fie șters atât de repede din istoria muzicii contemporane – singura recenzie existentă pe internet are exact șase rânduri și spune așa: „After eight years and five studio albums (plus a live album and a best-of album) with Capitol Records, Joe Cocker moved to 550 Music, a new Sony Music imprint, for Have a Little Faith. Produced by Chris Lord-Alge and his manager, Roger Davies, Cocker turned in a label debut full of well-chosen songs sung with authority. The title track, John Hiatt’s Have a Little Faith in Me, was a good choice for Cocker, as it contained that mixture of tenderness and toughness the singer has always brought out so well. Unfortunately, the new label affiliation did nothing for Cocker; Have a Little Faith flopped.“ (William Ruhlmann, www.allmusic.com)
De schimbarea casei de discuri nu știu ce să spun: pe CD-ul meu scrie tot Capitol Records. De faptul că albumul ar fi fost un flop, iarăși nu știu ce să zic: în topul UK Albums a ajuns pe locul 9, ceea ce nu e puțin lucru. De altfel, două piese de pe album au intrat rapid în soundtrackul adolescenței mele pentru simplul fapt că videoclipurile acestora erau difuzate masiv pe canalele de muzică la mijlocul anilor ’90 – e vorba de The Simple Things și, desigur, Summer in the City, reușitul cover după piesa celor de la The Lovin’ Spoonful. Grație ultimei piese l-am descoperit, la 15 ani, pe Joe Cocker, care la început mi-a părut doar răgușit, apoi răgușit și sensibil, iar apoi răgușit, sensibil și fascinant.
Moștenirea muzicală
Poate că Have a Little Faith n-a fost marea revenire, atât de așteptată de cântărețul britanic și de casa sa de discuri. Poate că folosirea apariției lui Cocker la Woodstock ’94 în scop de marketing a fost o mișcare tactică un pic prea brutală, iar un public inteligent taxează de obicei astfel de gesturi (în booklet-ul CD-ului meu se află o mini-broșură pe care scrie „Cocker: 25th anniversary – 25 years of hit music“, jumătate fiind despre Woodstock).
Cert este însă că discul Have a Little Faith, în afară de faptul l-a făcut cunoscut pe Joe Cocker generației mele (desigur, a ajutat și concertul din 1995, de la București, din cadrul festivalului Rockmania), e un album cu adevărat reușit. În afară de piesele amintite mai sus și de piesa-titlu, care s-au tot perindat pe la radio și TV, merită investit timp de audiție în Let the Healing Begin (cu un backing vocals de zile mari, mai ales pe final), The Great Divide, Highway Highway, Too Cool, Soul Time… încerc să fac o selecție și de fapt înșir tot tracklisting-ul. Concluzia: merită investit timp de audiție în întregul disc.
Spun asta și mă mir încă o dată de rapiditatea cu care albumul a dispărut de pe radarele muzicii rock, blues, soul și pop. Într-un fel (unul trist), această rapiditate se reflectă în atitudinea colectivă față de întreaga moștenire muzicală lăsată de Joe Cocker: la doar zece ani de la dispariție, cel poreclit „Mad Dog“ a fost redus la You Can Leave Your Hat On și, poate, N’Oubliez Jamais. E doar o impresie, bineînțeles, însă ea contrastează foarte mult cu cronicile apărute la noi imediat după festivalul Rockmania, acum aproape 30 de ani: „Fără artificii scenice, fără trucuri de spectacol, recitalul Joe Cocker de la București rămâne una dintre cele mai intense experiențe muzicale pe care le-au trăit bucureștenii pe viu“ (Oltea Șerban Pârâu în „Vox Pop Rock“, nr. 15/ august 1995). Îndrăznesc să spun că această declarație rămâne încă, după mai bine de un sfert de secol, valabilă.