Oana Nechifor lucrează ca fotograf în Iași și ține ore de lucrări practice la Disciplina de Fotografie Documentară la Facultatea de Arte Vizuale a UNAGE Iași. În iunie 2024 și-a susținut teza de doctorat în arte vizuale cu titlul Păsări călătoare. Practici fotografice documentare în contextul migrației economice românești, sub îndrumarea prof. univ. dr. Matei Bejenaru. Proiectul a constat într-o carte de fotografie care documentează experiența migrației românești.
După expunerea publică a cercetării sale la galeria apARTE din Iași, în septembrie 2024 a primit premiul Photobook Award 2024 din cadrul ediției 34 a festivalului Encontros da Imagem, Braga, Portugalia, cartea ei Birds of Care/ Păsări călătoare fiind selectată din 200 de cărți de fotografie aplicante. Lucrările Oanei au fost expuse în expoziții de grup în Iași, București, Piatra Neamț și Ploiești, iar lucrările sale au fost publicate în trei cărți de fotografie ale proiectului vita migrantis, precum și în cartea Locuri comune. Proiecte fotografice ale tinerilor artiști (ES – RO)/ Common places. Young artists photographic projects (ES-RO) publicată de către Centrul de Fotografie Contemporană Iași.
În ultimii ani și-a completat formarea profesională participând la workshopul The Narrative Impulse – A Workshop on Transmedial Storytelling susținut de artistul italian Salvatore Vitale în Bologna, Italia; la Criticae. Documentary photography masterclass organizat de PHmuseum.com sub coordonarea artistului belgian Max Pinckers; școala doctorală de vară Documentary practices: New perspectives on old practices organizată de Nida Art Colony, Lituania; seminarul online Photojournalism and Documentary photography L1 și Program for narrative and Documentary Practice L2 în cadrul VII Academy.
Născută în 1990, Oana a studiat fotografia la nivel de licență și master la Facultatea de Arte Vizuale din Iași, completându-și parcursul academic cu burse de studiu Erasmus la diferite universități de arte din Spania. În proiectele sale a explorat teme precum fragmentarea memoriei, tensiunea dintre perspective subiective și obiective, personale și generale, dar și relația dintre imagine și text, utilizând medii precum fotografia, instalațiile și eseurile video. Am stat de vorbă cu Oana Nechifor despre migrație, călătorii și diferențele dintre fotojurnalism și cercetare artistică.
Oana Nechifor
Dragă Oana, tocmai ai primit un premiu internațional semnificativ – Cartea de fotografie a anului/ Photobook Award 2024, la scurt timp după ce ai expus public rezultatul cercetării tale artistice despre migrația românească. Spune-ne, pentru început, despre ce este acest proiect la care ai lucrat în ultimii șase ani și ce este aceea o carte de fotografie.
Păsări călătoare/ Birds of Care este un proiect de fotografie documentară în care am explorat migrația economică românească prin cercetare de teren și fotografie. Mai întâi este vorba de o cercetare artistică asupra migrației, iar apoi despre cartea de fotografie care a rezultat. Am vrut să documentez viețile românilor care și-au părăsit țara pentru o viață mai bună, fie pentru a avea grijă mai bine de familiile rămase acasă, fie pentru a avea mai multă grijă de ei înșiși. În timp ce integrez o dimensiune auto-etnografică în acest proces extins geografic, motivația de bază a stat în dilema mea personală despre ce devine o familie atunci când este împrăștiată ca urmare a migrației. Pornind de la propria mea istorie de familie, având mama și frații care locuiesc în țări diferite, mi-am lărgit căutările către alți membri ai familiei extinse și către prieteni care au urmat un parcurs similar în viețile lor, dar și către alte persoane necunoscute cu care am intrat în contact ulterior. Am dorit să evidențiez diversitatea detaliilor și a persoanelor întâlnite în această călătorie, care prezintă riscul de a deveni copleșitoare sau obositoare în cele din urmă.
Astfel a rezultat o carte de fotografie. Mediul cărții de fotografie este încă puțin cunoscut și practicat în România. La noi s-a dezvoltat mai degrabă ca mediu cartea de artist. Participând la diverse ateliere cu fotografi internaționali care activează la granița dintre jurnalism și arte vizuale, am observat că există o tendință de a materializa proiectele artistice în formatul cărții de fotografie care adesea însoțește atât o cercetare, cât și o expoziție și ia forma unui eseu vizual.
Prin urmare, cartea mea relevă, prin intervenții de design, motivația centrală a proiectului: plecarea mamei mele în străinătate pentru muncă și efortul meu de a înțelege parcursul și trăirile ei, prin intermediul unui gest performativ documentat cu atenție în imagini. Cartea parcurge traseul migrantului român într-o narațiune simbolistă, de observare personală a drumului poveștilor documentate, intersectate de propriile călătorii pe care le-am întreprins, în țările vizitate, pentru a descoperi și trăi, alături de cei plecați, frânturi din experiența începerii și așezării în noile lor vieți. Imaginile drumului deschid și închid lectura acestui traseu. Deși tentația structurării cărții era aceea de a ordona cronologic sau geografic etapele de documentare, am ales să intercalez, prin inserturi, experiența mamei de-a lungul călătoriilor proprii și, mai degrabă, de-a lungul percepției personale despre cum acești români s-au desprins și s-au înrădăcinat în lumi străine. Inserțiile referitoare la experiența mamei, prezentate sub formă de colaje, se suprapun peste paginile scanate ale unui ghid de limba spaniolă pe care mama l-a folosit acum 20 de ani, când a plecat în Spania.
Cum a apărut subiectul migrației în viața ta? Cum ai conștientizat că ceea ce trăiai în viața personală era un rezultat al migrației familiei tale și cum ai aliniat această experiență la abordarea academică a subiectului?
Mama mea a plecat în 2004. Aveam 14 ani atunci și rămâneam acasă cu cei doi frați. A fost prima dată când am văzut oameni urcându-se în autobuze despre care știam că îi duceau departe. Destinația ei era Italia, unde urma să preia locul unei prietene la locul de muncă și să aibă grijă de o bătrână.
Ulterior s-a întors în țară, pentru că în acea vreme legal era să se plece din țară doar pentru trei luni, a rămas acasă încă trei luni și apoi a plecat definitiv către Spania. Asta a fost în 2005. Apoi, abia în 2007 am mers să o vizităm. Această călătorie fusese prima mea experiență în străinătate – trei zile și două nopți petrecute într-un autocar, cea mai lungă călătorie pe care o făcusem vreodată, reușind să privesc Europa prin fereastra autocarului, chiar dacă era doar peisajul banal al autostrăzii.
Deși am mai ieșit de multe ori din țară de atunci, abia în anul 2018 am locuit de una singură în Murcia cinci luni printr-o bursă Erasmus. Mai avusesem o bursă înainte, în Bilbao, unde locuia mama, dar acolo nu eram singură, văzându-mă cu ea frecvent. Deci în 2018 am fost pentru prima dată complet pe cont propriu și atunci am resimțit cel mai acut singurătatea. Până atunci, totul era o aventură, pe durate mai scurte de timp și simțeam că am mai mult control pentru că întotdeauna reveneam acasă, în țară.
Locuiam singură într-un apartament cu 3 camere, nu cunoșteam pe nimeni în afară de câțiva colegi în Murcia. După vacanța de Paști, cineva mi-a făcut legătura cu o familie de români care locuia lângă Murcia. Ei aveau mașină, mi-au arătat multe locuri din împrejurimi. În momentul acela nu aveam vreo intenție să îi fotografiez, dar am asistat la diverse momente și interacțiuni ale lor cu alți români și asta îmi stârnise interesul. După ce am plecat din Murcia mi-am dat seama că mă atrage, pe lângă subiectul migrației, și mediul fotografiei documentare, deși până atunci experimentam cu fotografie portret directă, instalație sau eseuri video. Mi-am dat seama că limbajul fotografiei documentare este ceva potrivit pentru mine, potrivit cu personalitatea mea și ce puteam să transmit din înțelegerea asta. Am amânat disertația cu un an, până am găsit punctul de plecare potrivit în a aborda tema migrației.
Te-ai întors în Iași și aici ai copt ideea proiectului de disertație.
Din ianuarie 2019 am început să călătoresc strict cu scopul de a fotografia familiile la care mergeam. Le găsisem prin intermediul cunoscuților – familii stabilite de 5, 10, 20 de ani în diverse țări din Europa și care acceptaseră să mă primească în casele lor, să locuiesc câte o săptămână. O săptămână era atât o durată care îmi permitea să lipsesc de la serviciu un număr decent de zile, cât și una în care să apuc să observ cum se desfășura viața acestor familii în timpul săptămânii și în weekend. Mai întâi am mers în Tübingen, Germania, apoi în Luton, Anglia și pe urmă în Molina de Segura, Spania.
Din aceste prime călătorii au rezultat cele trei cărți de fotografie cu care ai terminat masterul în fotografie. Simțeai că acoperiseși tema?
Deloc. Mi-era clar că era doar începutul. Am propus continuarea proiectului la doctorat pentru că asta îmi mai punea câțiva ani la dispoziție să aprofundez subiectul așa cum mi se părea mie că merită și totodată să ajung la cât mai mulți oameni. Scopul meu principal a fost să evidențiez distribuția spațială a migranților români și diversitatea ocupațiilor și experiențelor lor de viață.
Drept urmare, Birds of Care, partea practică a cercetării mele de doctorat, a culminat în această carte de fotografie care împletește povestea migrației mele personale cu narațiunile a 57 de indivizi și familii românești. De-a lungul a doi ani, am călătorit spre 440 de destinații (localizate de Google din istoricul telefonului), în 13 țări, surprinzând esența vieții de zi cu zi în medii și comunități străine. Am avut cel puțin 27 de zboruri, 17 călătorii cu trenul și multe alte călătorii de durate diferite cu autobuzul, tranzitând spațiul european de la o famile la alta. Am călătorit și cu feribotul de trei ori, și o dată cu trenul Eurostar, care traversează Canalul Mânecii între Londra și Bruxelles.
A fost o perioadă de aproape un an în care ai trăit călătorind dintr-un oraș în altul prin Europa de vest. Cum ți-ai finanțat călătoriile și cum te-ai organizat?
Aveam bursa de la doctorat, bursa Erasmus cu care pornisem la drum, în rest am primit ajutor de la mama și fratele meu, dar și de la diverse persoane apropiate care m-au susținut pe parcursul cercetării. Nu a fost vorba de vreo finanțare instituțională. Între 1 august 2021 și 16 iulie 2022 am trecut o singură dată prin România. Îmi luam bilete de avion de pe o săptămână pe alta, faptul că locuiam la oameni acasă mă scutea de plata unei chirii altundeva. Nu a existat un buget planificat în avans, dar lucrurile se legau într-un fel constructiv și organic și mergeam de la o familie la alta prin recomandări.
Eram în plină pandemie atunci, se auzea peste tot cât de complicat era să călătorești. Cum ai trecut de reticențele inevitabile ale oamenilor în a se lăsa fotografiați de un străin, cu mască, fără, când pe toate canelele circula ostentativ sfatul de a sta acasă?
Doctoratul l-am început în 2019. În 2020, chiar înainte să înceapă pandemia, am avut prima călătorie în scopul cercetării artistice. Ulterior au venit restricțiile de călătorie și am rămas blocată în Iași.
În septembrie 2020 m-am riscat să călătoresc din nou, cu testări făcute la plecare, la sosirea în Londra și cu perioade de două săptămâni de caratină atât în Londra, cât și în Iași la revenire. Mi-am dat seama că nu pot lucra în felul ăsta, cu concedii fără plată de două luni din care o lună să stau închisă undeva pentru că trebuia să rămân în carantină. De aceea am luat o pauză de la călătorit până se vor fi liniștit un pic apele și m-am concentrat pe partea teoretică a tezei de doctorat care și aceea trebuia făcută. După ce mi-am susținut toate referatele de etapă și am ajuns în al treilea an de doctorat, cel care trebuia dedicat efectiv finalizării tezei, abia atunci m-am riscat să plec din nou. Lucrurile erau încă tulburi în termeni de călătorit și de restricții, dar totuși am reușit să mă deplasez destul de ușor. Mergeam mai întâi în acele țări unde erau condiții mai laxe, apoi, când se înăspreau, căutam alte locuri în care să mă pot duce. Am fost nevoită să renunț, spre exemplu, la un alt Erasmus de practică în Italia pentru că acolo erau cele mai exigente restricții, inclusiv călătoritul pe plan local era foarte limitat, iar asta nu m-ar fi ajutat deloc să pot găsi și fotografia oameni pentru proiect. Apoi, dintr-odată, în martie 2022, după mai bine de 7 luni de jonglat astfel printre țări, s-a renunțat la toate restricțiile și am avut mult mai multă libertate de mișcare. Oamenii erau ceva mai reticenți, mi-a fost mai greu să ajung la locurile lor de muncă, spre exemplu, dar odată ce ajungeau să mă cunoască, prindeau relativ repede încredere și n-am mai simțit reticență pe partea asta de interacțiune. Dar doar când am început să călătoresc mi-am dat seama că îmi va fi greu să acopăr singură dispersia geografică și diversitatea ocupațiilor tuturor acestor români.
Din cauză că nu aveai destul timp, că nu puteai face singură asta, că era prea scump?
Planificări, sincronizări, timp, bani, gestionat totul așa încât să ajung în mai multe locuri. Mi-am dat seama că genul acesta de cercetare necesita o muncă de echipă, iar eu nu eram o echipă.
Îmi amintesc că erai ușor intimidată de succesul grupului Teleleu (jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț) și de amploarea pe care o lua proiectul lor în mediul online chiar în timp ce tu lucrai intensiv la cercetarea ta.
Da. Ei sunt jurnaliști ca formare, iar abordarea lor e ușor diferită, însă citeam des despre călătoriile lor și împărțirea sarcinilor între ei doi.
Eu trebuia să port conversații, să fac introduceri, să fiu prezentă, să intru în ritmul vieții oamenilor, iar apoi să mă detașez și să intru în rolul de fotograf. Mă simțeam nevoită să dau ceva de la mine la schimb, să le povestesc și eu povestea mea și motivele pentru care voiam să îi fotografiez. Oamenii au fost foarte deschiși, atât cât au putut ei. Doar în unele situații am avut impresia asta că trebuia să dau și eu ceva la schimb.
În primul rând așa mi se părea onest, să pornesc în primul rând de la povestea mea și de la faptul că le puteam înțelege experiența de migrație prin prisma exprienței mamei mele. Nu voiam să se stabilească un fel de relație inegală în care ei erau subiecții și eu dețineam puterea prin faptul că aparatul foto era la mine. Nu voiam să fie un obiect de studiu pentru mine, ci voiam ca prin interacțiunea cu ei să îi pot înțelege mai bine atât pe ei ca persoane, cât și procesul acesta de migrație și toate schimbările pe care le produce în timp, mai mult sau mai puțin conștientizate. Unii dintre ei au devenit conștienți de aceste efecte tocmai prin discuțiile informale pe care le purtam împreună și prin întrebările pe care le puneam. Aveam un mesaj pregătit pe care îl trimiteam persoanelor care mă introduceau celor pe care urma să îi fotografiez, prin care le explicam ce urma să fac cu fotografiile, care îmi era modul de lucru și care era scopul acestui proiect.
Deși nu este menționat nicăieri în documentarea acestui proiect, provocarea imensă cu care a trebuit să mă confrunt a fost să îmi depășesc personalitatea introvertită. Nu mi-am dat seama cât de important era să iau pauze între deplasări, să-mi dau voie să procesez tot ce experimentasem și tot ce observasem, să îmi pot încărca bateriile în singurătate, așa cum se întamplă deseori cu persoanele introvertite. Îmi face plăcere să cunosc oameni noi și să port discuții profunde, însă ca să îmi încarc bateria socială am nevoie să mă însingurez pentru o perioadă de măcar o zi-două. Dar tocmai din cauza restricțiilor de călătorie, dar și a bugetului limitat, ce am făcut cel mai des a fost să merg dintr-o familie în alta și asta a făcut să devină copleșitor după o perioadă. Nu reușeam nici măcar să mă țin de acel jurnal de călătorie în care îmi propusesem inițial să scriu.
Ai avut reticențe, împotriviri pe parcurs de la cei pe care i-ai fotografiat?
Da, îmi amintesc, chiar printre primele interacțiuni cu persoane pe care nu le cunoșteam dinainte a fost o situație cu o echipă de tăietori de lemne în Galicia la care mesajul ajunsese cumva distorsionat, cum că m-ar fi interesat silvicultura de fapt. Șeful de echipă urma să mă prezinte întregii echipe, dar pentru că se stricase un tractor când am ajuns pe teren, a trebuit să plece să îl repare și m-am trezit în mijlocul pădurii singură cu trei muncitori care nu știau că eu venisem să îi fotografiez pe ei. A fost un proces continuu de învățare despre cum să mă raportez la oameni și să le explic intențiile, dar mai ales o provocare de depășire a propriilor limite.
Concomitent cu derularea cercetării tale de doctorat, câteva proiecte românești care tratează același subiect al migrației se lansau unul după altul. Îmi amintesc că văzusem împreună afișul expoziției Sezonierii a grupului Teleleu, deschisă anul acesta la MNȚR, cu o fotografie a unor mere pe care și tu le-ai folosit pe coperta cărții tale. Chiar zilele acestea când avem discuția asta, la galeria Arteast din Iași este deschisă expoziția August infinit – Geografii ale despărțirii (Vlad Albu, Ioana Cârlig, Ioana Moldovan, Alexandru Țibu). Despre migrația românească s-a vorbit și se tot vorbește în literatură, presă și artă, cel puțin. Asta nu poate să arate decât că subiectul este în continuare de actualitate și amploarea migrației merită o documentare pe măsură. Chiar și tematica ediției de anul acesta a bienalei de artă de la Veneția ̶ Străini pretutindeni explorează conceptele străinătății, stranietății, înstrăinării. Cu ce se distinge proiectul tău de celelalte și cum te situezi față de practicile fotojurnalistice ale altor fotografi români care documentează acest fenomen?
Faptul că nu aveam voie să fac publice până la momentul susținerii fragmente ale cercetării de doctorat și nici fotografii realizate pe parcurs m-a ținut mult în loc. Era ca și cum lucram la un proiect secret. Teleleu a început să documenteze comunitățile de români din diaspora în 2019, călătorind cu un campervan prin Europa.
Pe blogul lor publicau constant articole cu fotogafii și eseuri jurnalistice despre oamenii pe care îi documentau și munca lor. Aflasem despre ei când deja lucram la documentarea celor trei familii din Spania, Germania și Anglia. Mândrie și beton al lui Petruț și Ioana Călinescu apăruse ca un amplu proiect documentar vizual în desfășurare încă din 2010, cu fotografii, video și un site web. Aș adăuga și cinematografia și teatrul pe lângă celelalte medii cultural-artistice menționate de tine. Dar dintre toate mediile, cred că cel mai mult s-a lucrat pe partea de filme, artistice sau documentare, cu subiectul acesta al migrației. Spre exemplu, Emigrant Blues – Un road-movie în 2 ½ capitole, Waiting for August, Love is not an orange ca documentare video sau Fetița care se juca de-a Dumnezeu de Dan Lungu și Cuando seas mayor de Mihai Gane pe partea de literatură. În teza mea am analizat numeroase alte proiecte artistice contemporane la nivel global care tratează narațiuni ale dislocării în cartografierea migrației, condiția migrantului între (in)vizibilitate și (i)mobilitate, reconstrucții identitare, diasporă și apartenență.
Eu am decis să nu urmez strict estetica documentarului obiectiv sau a fotojurnalismului, în care prezența și implicarea fotografului este obiectivă, aproape deloc vizibilă. În schimb, am ales să fac evidentă implicarea mea în mediul fotografic, oferind astfel o perspectivă mai personală și autentică asupra subiectului. Fotografiile sunt în mare parte simple și directe, cu mesaje ușor accesibile, dar am inclus și cadre metaforice care mai curând sugerează subtil aspecte ale migrației decât descriu concret anumite situații.
Aceste imagini reflectă viziunea mea asupra migrației și asupra propriei mele experiențe trăite în drumurile făcute în comunitățile de români din diaspora. Lucrasem și o serie de autoportrete la un moment dat, dintre care am păstrat doar pe cele în care încercam să mă transpun tot mai mult în rolul mamei mele (convenisem cu ea să îi țin locul pentru câteva săptămâni ca îngrijitoare la o bătrână).
Doamna cu burgerul mucegăit din frigider care apare în carte?
Da. Fusese o confuzie comică a cuvintelor când am încercat să o avertizez, la mucegai spunându-se „moho“ în spaniolă, dar eu zicându-i că burgerul e „molde“, de la mold care-mi venise mai rapid în gând din limba engleză. Ea nu a înțeles că e mucegăit și a insistat să îl mănânce, așa că tot ce am putut să fac a fost să tai marginile vizibil afectate pe furiș, înainte să-l prăjească în tigaie.
Nu am pornit de la căutări exterioare asupra migrației, ci de la reflecțiile mele interioare. O categorie de migranți pe care nu m-aș fi gândit că o pot clasifica separat, clasificare care a rămas doar în mintea mea, a fost cea a mamelor. Aceste femei care trecuseră prin situația de a fi nevoite să-și lase în țară copiii, mi-au recunoscut experiența mea de copil lăsat în urmă și am simțit un fel de apropiere a lor din perspectiva asta. Aceste întâlniri au generat conversații profunde și au scos în evidență asemănări remarcabile între experiențele noastre de migrație. Astfel, legătura mea personală cu fenomenul migrației a facilitat crearea unor conexiuni emoționale puternice cu oamenii aceștia, generând un fir comun care a unit și interconectat toate aceste experiențe. De aici și formula englezească a proiectului – Birds of Care.
Și Matei Bejenaru are câteva proiecte artistice care tratează subiectul migrației românești (Strawberry Fields Forever, 2002, Ghid de călătorie, 2005-2007, Together, 2007, M3: Muncă, memorie, mișcare, 2008-2010, De departe, 2009). Te-a influențat în vreun fel arta fotografică a lui Matei? Cum a fost experiența îndrumării sale în calitate de coordonator al cercetării tale, dar și în calitate de artist?
Mai degrabă limbajul fotografiei documentare din proiectul său Prut m-a inspirat, decât cele menționate de tine. Acelea aveau o natură performativă și erau prezentate sub formă de instalație sau video. Din ele, tema socială este ceea ce mi-a dat niște linii de ghidaj în a vedea cercetarea mea mai mult ca un proiect artistic decât ca unul fotojurnalisic. Faptul că avusesem deja experiența unei îndrumări din partea lui Matei Bejenaru pentru disertația care trata tot subiectul migrației (cele trei cărți de fotografie ale proiectului meu vita migrantis) a contat în sudarea unei încrederi reciproce.
Mi-au folosit sugestiile sale despre aspecte care țineau de etica reprezentării în fotografie și lucruri la care trebuia să fiu atentă în interacțiunea cu oamenii. Realizând o carte de fotografie în tandem cu cercetarea artistică, ghidarea lui a fost esențială în a găsi soluții tehnice și de concept și mai ales în clarificarea direcției pe care să o urmez. Cartea de fotografie a ajuns astfel să fie mai mult poetică și mai puțin informativă, lucru cu care am rezonat. El mi-a susținut introducerea cadrului subiectiv care exprimă și starea artistului fotograf și modul meu de a privi fotografic și mi-a arătat că prin asta proiectul meu poate căpăta ceea ce a numit „o respirație contemporană”.
La finalul cărții de fotografie ai inclus un eseu în care descrii trările tale pe aeroport, unde devii, din observator al celor care migrează, un migrant în sine, chestionându-ți locul și destinația. Spune-mi mai multe despre experiența asta.
Da, într-o seară când zburam din Luton spre Iași am avut o așa-zisă revelație. Deși mă aflam în mijlocul mulțimilor în aeroport (13 curse low-cost către Europa de est zburau între orele 21 și 23.30, mereu zborurile spre estul Europei sunt seara târziu sau dimineața foarte devreme) și, deși eram parte din comunitatea ad-hoc de români care se îmbarcau să meargă acasă odată cu mine, mă simțeam foarte singură. Începeam să înțeleg starea de dislocare și anonimitate pe care un migrant o poate resimți când pășește pe pământ străin. Aeroportul, acest popas tranzitoriu de povești și parcursuri, personifica dintr-o dată natura tranzitorie a vieții înseși. Prin lentila migrantului, lumea se vede într-o continuă mișcare, într-o continuă evoluție, lăsând amprente cu amintiri în orice loc rămas în urmă. Asta m-a făcut să mă gândesc la impactul emoțional și fiziologic al migrației și la cât de adaptabili sunt oamenii la schimbările care survin odată ce își părăsesc locurile în care s-au născut.
Care sunt țările și orașele în care ai călătorit?
Italia: Alessandria, Livorno, Quercianella, Cecina, Verdello, Cremona, Abbadia Lariana; Elveția: Bellinzona; Franța: Bordeaux, Bruges, Paris; Belgia: Antwerp, Turnhout, Meerhout; Spania: Bilbao, Muskiz, Santiago de Compostela, Lugo, Murcia, Elche, Cieza, Palma de Mallorca; Portugalia: Boa Vista, Porto, Lisabona; Irlanda: Dublin, Cork, Newmarket; Anglia: Londra, Edgeware, Borehamwood; Danemarca: Copenhaga, Odense, Vejle, Billund; Suedia: Uppsala, Stockholm,Växjö; Germania: Berlin, Kassel, Coburg; Austria: Viena. Am mai tranzitat și Cehia, Lituania și Olanda.
Ce ai învățat, personal, din toată experiența acestei cercetări individuale?
Cum să interacționez cu oameni care provin din medii sociale și culturale diferite de al meu, să devin un mai bun ascultător, să am încredere în intuiția mea. De cele mai multe ori când îmi era foarte greu și voiam să mă întorc acasă îmi spuneam că cel mai ușor lucru pe care puteam să-l fac era să renunț. Dar credeam în proiect și în ceea ce poate aduce în plus viziunea mea la toată discuția despre migrație.
Care e următoarea ta destinație?
Merg în Londra la fratele meu, la aniversarea de patru ani a fetiței lui.
Galerie foto
