„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul A doua viață a lui Corto Maltese de Mircea Mihăieș, ediție cartonată, în curs de apariție la Editura Polirom.
— FRAGMENT —
Transparentul și eluzivul
Mulți dintre cei care s-au ocupat de opera lui Hugo Pratt au insistat asupra dialecticii realității și a iluziei, dublate de o consistentă opoziție vis/ trezie. Adevărul e că se fantasmează și se visează mult în albumele lui Pratt. După cum se citește mult. Deși în majoritatea ipostazelor personajele sunt surprinse în încleștări fizice, confruntări aspre și lupte acerbe cu inamicii ori cu natura, grundul livresc dă narațiunilor grafice o consistență inedită, de literatură înrădăcinată în mitologie și magie. Ecoul miturilor, poveștilor și legendelor clasice răzbate din aproape fiecare planșă. Elementul fantastic e integrat cu naturalețe, cu aerul unei metarealități în care burlescul, parodicul și ironia coexistă într-o formulă ce tinde spre jubilație nostalgică și euforie intelectuală.
Descriind amestecul impredictibil și improbabil de lume materială și de reflectare mediată a acesteia, Francesco Boille a propus conceptul de meta-bandă desenată. El surprinde transparentul și eluzivul ce alcătuiesc materia primă a creației lui Hugo Pratt, așa cum visul e plămada din care sunt alcătuiți, la Shakespeare, oamenii. Tema și scopul întâmplărilor în care se angrenează ori se lasă atras Corto Maltese e călătoria. Chiar și atunci când, ca în Elveticele, o mare parte din album transpune reveriile captate de mintea protagonistului, există o mișcare interioară care imită călătoria în timp și spațiu. Nestatornicia, goana după năluci, explozia ființei la contactul cu misterul depărtărilor echivalează cu o explorare a minții surprinsă de un aparat ultra-sofisticat. Sensul glisează pe conturul desenelor, iar cuvintele devin metatexte ale unei închipuiri pe care a început s-o viseze deja și cititorul.
Hugo Pratt face parte din categoria creatorilor care știu cu precizie ce turnură să dea operei de artă. Într-un stil pe jumătate oracular, pe jumătate ironic, el scrie: „Spre deosebire de mulți alții, de cei care spun minciuni încercând să le facă să treacă drept adevăruri, eu spun adevărul ca și cum ar fi o minciună“. Acest presupus paradox deschide calea unor interpretări multiple, bazate pe combinarea și recombinarea elementelor materiale și a celor imaginare. Autorul mizează în mod conștient pe complicitatea cititorului, care va simți nevoia să se convingă cu propriii ochi că tărâmurile fabuloase străbătute de eroii săi nu doar că au existat, ci continuă să ființeze și să emane aceeași energie irezistibilă. Cu o nedisimulată șiretenie, Pratt își construia astfel o poliță de asigurare, proiectându-și opera pe ecranul unui viitor încă inaccesibil.
În studiul dedicat tehnicilor „inversării“ onirice în opera lui Pratt, Francesco Boille cita o replică din filmul lui John Ford, The Man Who Shot Liberty Valance: „Atunci când legenda devine faptă, tipărește legenda“. Cu alte cuvinte, artistul are datoria de a se îndepărta de ceea ce percepe prin simțuri, de a falsifica, la nevoie, pentru a-și apăra dreptul de a împinge în prim-plan imaginarul. El e, totodată, convins că plăsmuirea poate fi oricând transpusă în realitate, deși reversul nu e la fel de cert. Din acest motiv, localizarea a fost întotdeauna importantă în cazul albumelor lui Hugo Pratt. Spațiul e indisolubil legat de istorie și de evenimente, astfel încât decizia de a plasa aventura într-un loc anume se constituie în premisă a declanșării unei explozii în urma căreia interioritatea (adică subiectivitatea) se va dizolva în datele imediate ale exteriorului și concretului.
Necontenita deplasare a personajelor nu exclude (ci, dimpotrivă, le amplifică) misterul și contemplarea. Principala consecință e dispariția diferenței dintre geografia reală, identificabilă pe hartă, și cea iluzorie, născută din percepția celor care o străbat în gând. Eroii își figurează propria variantă asupra timp-spațiului, care încep să fie percepute prin mintea și ochiul acestora. Învins de impetuozitatea eroilor săi, Pratt se refugiază în spațiile goale, impuse parcă forțat, sporind senzația de transparență a planșei desenate. Prin aceste stratageme, pagina se reîncarcă de energie, iar autorul își reconfigurează visele, adecvându-le noului mediu astfel creat.
Tehnica grafică joacă un rol important în acest scenariu al încifrărilor și decriptărilor. La debut, desenele seriei Corto Maltese erau dense, pline de sugestii, cu infinită atenție la semitonuri și nuanțe. Spațiile albe, aerul ambiguu, incert, dintre obiecte și oameni asigurau o energie din care se hrănea dorința de visare. Există în desenul lui Pratt ceva arhaic, o presimțire a arhetipalului, o presiune a subconștientului ce dă naștere unui dinamism generat de experiențele timpului originar. E ceva vechi (dar nu și vetust) în aceste desene, deși aparența lor e de îndrăzneață modernitate. Senzația ultimă e că universurile se multiplică și că sub fiecare imagine se află realități neștiute pe care eroii le vor descoperi – sau nu. În felul acesta, personajul își depășește condiția modernistă, pătrunzând în arealul contradictoriu și rapace al postmodernității.
Toate declarațiile lui Pratt – inclusiv aceea citată mai sus, desprinsă dintr-un interviu acordat televiziunii elvețiene în limba italiană, din 29 ianuarie 1995 – converg în direcția existenței lumilor secrete, a alternativelor invizibile, dar care-și fac simțită prezența în realitatea trăită de noi. Secretul și magia nu exclud însă cruzimea. Ea se manifestă, în primul rând, ca adevăr interior, și abia apoi ca proiecție în spațiul exterior. Probabil că Francesco Boille are dreptate atunci când afirmă: „Sub această viziune apropiată de filosofia Antichității, lumea noastră este de fapt o lume a aparențelor. Se poate atinge o formă a adevărului urmărind frumusețea și, în cursul acestei urmăriri, frumosul devine mai frumos și urâtul se transformă în frumos“.
Toate aceste caracteristici ale demersului prattian – mai degrabă dobândite decât naturale – sunt manifeste mai ales în felul în care și-a conceput personajele. Artistul rupe cu tradiția protagoniștilor bidimensionali, a tipurilor investite cu atribute ale unei categorii mai largi. Eroii săi sunt unicate, a căror tridimensionalitate e asigurată de o puternică infuzie de nonconformism, îndărătnicie și noblețe exersată în situații și locuri cu totul improbabile. Înaintea lui Corto Maltese a fost sergentul Kirk, un dezertor revoltat de metodele sălbatice prin care armata americană își impunea legea în Far West. Nu e, desigur, o întâmplare că prima apariție a marinarului hoinar pe oceanele și continentele lumii a avut loc în revista Sgt. Kirk, publicată la Genova. Pratt sugera cât se poate de limpede filiația noului său erou, „extras“ din preeriile americane și lăsat să peregrineze pe meridianele și paralelele pământului. Simbolic, asistam la o schimbare de ștafetă.
Ceea ce impresionează de la bun început la Corto Maltese e existența unei credințe morale pe cât de flexibile, pe atât de subiective. Dar aceste însușiri n-o făceau mai puțin onorabilă. Ea juca rolul unui survival kit într-o lume deloc frumoasă și blândă, populată de asasini și afaceriști venali, de revoluționari sângeroși, de femei dotate cu însușiri supranaturale, de ființe inocente și de creaturi perverse, de victime și călăi, de îngeri și demoni. Conștient sau inconștient, Hugo Pratt făcea apel la un principiu al Modernismului (pe cât de discutabil, pe atât de adânc implantat în conștiința celor care îl practicau): superioritatea morală a refuzului. Deși, în aparență, universul lui Pratt e omogenizat de racordarea personajelor la surse comune ale existenței, purtătorul său de cuvânt, eroul, se plasează mereu într-o poziție de adversitate. Aceasta îi conferă libertate de mișcare, dinamism, credibilitate și unicitate. Din instinct și din predestinare, dintr-un unic amestec de interes material și dezinvoltură, el e eroul, cum ar fi spus Raymond Chandler.
CARTEA
„Mulți dintre cei care s-au ocupat de opera lui Hugo Pratt au insistat asupra dialecticii realității și a iluziei, dublate de o consistentă opoziție vis/ trezie. Adevărul e că se fantasmează și se visează mult în albumele despre care e vorba în această carte. După cum se citește mult. Deși în majoritatea ipostazelor personajele sunt surprinse în încleștări fizice, confruntări aspre și lupte acerbe cu inamicii ori cu natura, grundul livresc dă narațiunilor grafice o consistență inedită, de literatură înrădăcinată în mitologie și magie. Ecoul miturilor, poveștilor și legendelor clasice răzbate din aproape fiecare planșă. Elementul fantastic e integrat cu naturalețe, cu aerul unei metarealități în care burlescul, parodicul și ironia coexistă într-o formulă ce tinde spre jubilație nostalgică și euforie intelectuală. (Mircea Mihăieș)
Mircea Mihăieș
AUTORUL
Mircea Mihăieș (n. 1 ianuarie 1954) este profesor emerit al Universității de Vest din Timișoara. Între 2005 și 2012 a fost vicepreședinte al Institutului Cultural Român. Redactor-șef al revistei „Orizont“. Volume publicate: De veghe în oglindă (1989), Cartea eșecurilor. Eseu despre rescriere (1990), Femeia în roșu (1990, în colaborare cu Adriana Babeți și Mircea Nedelciu), Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea (1995), Victorian Fiction (1998), Masca de fiere (2000), Atlanticul imaginar (2002), Scutul lui Perseu (2003), Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen (2005), Metafizica detectivului Marlowe (2008, tradus în Statele Unite în 2014), Despre doliu. Un an din viața lui Leon W. (2009), Ultimul Judt (2011), Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha (2012), Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist și visător (2014), Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), Șapte zile, plus una. Mircea Mihăieș în dialog cu Ilie Stepan (2018), O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (2019), Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului (2021). A primit de zece ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Laureat al Premiului „Titu Maiorescu“ al Academiei Române. A publicat șase volume în colaborare cu Vladimir Tismăneanu. Lucrează la un studiu psihobiografic intitulat Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf.
Galerie foto
