Pe 21 octombrie mi-a apărut în feed că Paul Di’Anno a murit la 66 de ani. Inițial am trecut destul de repede peste această știre, dar am aflat că prietena mea nu știa cine a fost și m-am simțit dator să caut pe Spotify primele două albume Iron Maiden, cele pe care cântă Di’Anno.
Pentru majoritatea fanilor, sunetul Iron Maiden este echivalent cu vocea de tenor a lui Bruce Dickinson, vocalistul de pe cele mai cunoscute – și valoroase, aș adăuga – materiale discografice ale trupei din Leyton, East London.
Așa am intrat și eu în contact cu muzica lor, al cărui fan am devenit în gimnaziu. Prima casetă cu Iron Maiden (un BASF înregistrat la cine știe a câta mână) am văzut-o la unchiul meu, mai mare decât mine cu zece ani. Numele cântecelor de pe cele două fețe ale casetei erau scrise cu un pix albastru. Albumul se intitula The Number of the Beast, iar piesa omonimă începea cu un citat din Biblie (Apocalipsa 12:12), narat de o altă voce (actorul Barry Clayton) decât cea a lui Dickinson, aflat la prima înregistrare cu formația.
Într-un peisaj muzical dominat de Roxette, MC Hammer, Madonna, Depeche Mode ș.a., stilul heavy metal al trupei conduse de basistul Steve Harris și de chitaristul Dave Murray (singurii membri care au rămas de la începuturile trupei și până în prezent) a făcut o impresie puternică adolescentului care eram la începutul anilor ’90. Ulterior aveam să aflu că acest album a reprezentat ultimul pentru bateristul Clive Burr, înlocuit de Nicko McBrain, și primul pentru Adrian Smith, un chitarist care, deși a plecat din trupă pentru nouă ani, în decada ’90, e și acum membru al formației.
De ce insist cu aceste detalii despre componență? Ca mulți alți fani apăruți pe parcursul carierei incredibil de lungi a Fecioarei de Fier, care anul viitor face 50 de ani, am aflat ceva mai târziu că, alături de Fear of the Dark, Powerslave, Piece of Mind și alte albume celebre, a existat o perioadă de început ușor diferită de sunetul pe care-l îndrăgisem deja. Primele două albume, intitulate Iron Maiden (1980), respectiv Killers (1981), sună ca o combinație de punk și heavy metal, dar cu suficiente elemente de rock progresiv (Phantom of the Opera, Strange World, Remember Tomorrow). Lars Urlich, bateristul Metallica, a recunoscut că Remember Tomorrow a fost prototipul unor balade epice gen Fade to Black sau Welcome Home (Sanitarium).
Tendința chitaristului Dennis Stratton spre o muzică mai apropiată de ceea ce cânta Led Zeppelin sau Queen i-a adus și despărțirea de Iron Maiden după primul album. În cazul lui Paul Di’Anno, nu vocea a fost cea care a dus la separare, ci problemele cu alcoolul și consumul de cocaină. Un alt motiv ar fi fost prezența scenică superioară a lui Dickinson, care face spectacol și atrage reflectoarele asupra sa, atât în concerte, cât și în afara scenei. Fără a avea flexibilitatea lui Bruce Dickinson, vocea lui Di’Anno era mai răgușită, mai punk, cu o agresivitate care o făcea interesantă și o scutea de monotonie.
Un cântec care ilustrează diferitele game abordate de acesta e Charlotte the Harlot, și el subevaluat. Un mix între două partituri complet diferite, una la început și la final, întreruptă de un interludiu tip baladă care-i dezvăluie latura sentimentală a vocii lui Di’Anno: „Well Charlotte you told me you loved me true/ Picking up pieces of love yesterday…“. Țin minte că, ascultând albumul la casetofon, derulam caseta și reluam obsesiv minutul respectiv pentru a mă cufunda în senzațiile oferite de vocea sa.
După vestea morții lui Di’Anno (care își scria numele cu același font folosit de Iron Maiden), am ascultat din nou atât piese înregistrate cu el la voce, cât și cu Bruce Dickinson. Mi-e foarte greu acum să ascult mai mult de unul-două cântece din zona care a consacrat formația: mi se par repetitive, nu mai am răbdare cu genul acesta de sound. Însă am reascultat de câteva zeci de ori Strange World, care îmi pare în continuare extrem de interesantă. Întâmplător, e și primul cântec pe care am învățat să-l cânt la chitară. Făcusem rost de tabulatură dintr-o revistă străină și, timp de câteva zile, m-am forțat să așez degetele pe chitara acordată aproximativ pentru a o face să sune asemănător cu ce auzeam pe casetă: mi minor, sol, re, do. Și noaptea, trezit din somn, pot reproduce înșiruirea asta de acorduri.
Nu sunt singurul care și-ar fi dorit să asculte Iron Maiden explorând mai mult acea direcție (poate va face cineva la un moment dat niște variante cu ajutorul inteligenței artificiale). Există și un EP, The Soundhouse Tapes (1979), care a fost produs în doar 5.000 de copii, trimise prin poștă, și care nu poate fi ascultat pe platformele de streaming. Ca fapt divers, Dickinson a reînregistrat toate piesele de pe primul album, mai puțin Strange World, pe care nici n-o cântă în concerte. Paul Di’Anno a recunoscut fairplay că Dickinson e un vocalist mai bun și are o voce mai potrivită pentru Iron Maiden de după primele două albume. Însă, după părerea lui, cântecele de primele două albume sună mai bine în interpretarea sa, fapt cu care sunt total de acord.
Di’Anno, al cărui tată era brazilian, și-a făcut o groază de trupe și a cântat în multe proiecte: Battlezone, Praying Mantis, Killers, Rockfellas, Architects of Chaoz sau Warhorse. După ce a avut și ceva probleme cu legea, a făcut închisoare de două ori, s-a căsătorit de cinci ori, pe finalul vieții a fost chinuit de probleme de sănătate care l-au obligat să concerteze dintr-un scaun cu rotile. Într-un interviu se lăuda chiar că a susținut mai multe show-uri live decât Iron Maiden. În primul concert de după dispariția lui Di’Anno, Dickinson a prezentat public omagiile trupei pentru cel care i-a marcat decisiv începuturile.