Ideea e simpla si extrem de eficace: sint alaturate pe acelasi perete cite doua tablouri-surori. De exemplu, pinza Demoiselles des bords de Seine, in versiunea figurativa a lui Manet, se invecineaza cu versiunea cubista a lui Picasso. Efectul e la fel de coplesitor pentru majoritatea perechilor de pinze: Madame Moitessier, pictata de Ingres in 1856, s-a reincarnat peste timp intr-un Grand nu au fauteuil rouge, realizat de Picasso in 1929; perfecta si cuminte, L’Infante Marie Marguerite, pictata in 1653 de Diego Velazquez, se oglindeste in reinterpretarea exuberanta pe care Picasso o da aceluiasi chip de copila nobila in 1957.
Expozitia Picasso et les Maitres e o abila demonstratie a mecanismului inspiratiei, asa cum razbate din confruntarea intre tablouri-surori, pictate adesea la distanta de trei secole. Picasso, artistul precoce, care era in masura sa afirme „la 15 ani pictam ca Raphael si mi-a trebuit o viata ca sa pictez ca un copil”, nu copiaza pur si simplu teme intrate de mult in istoria picturii, asa cum ar parea la prima vedere prin alaturarea flagranta: geniul sau le de-structureaza, in sensul cubist al termenului, le digera, le ia drept pretext, le ia in raspar, de unde rezulta o noua lectura, nu de putine ori ironica. Ceea ce face Picasso cind se inspira din tablourile unor pictori celebri nu inseamna „nici pastisa, nici parafraza, ci reinterpretarea lor fara tabu-uri sau fetisism”, explica Anne Baldassari, directoarea Muzeului Picasso din Paris si curatorul expozitiei-eveniment.
Ore intregi de asteptare la o coada interminabila
6.000 de vizitatori pe zi inseamna si peste doua ore de asteptat la rind pentru a patrunde in Grand Palais si a vizita primul sau etaj in conditii nu tocmai ideale pentru contemplari estetice. Desi organizatorii incearca sa fluidizeze fluxul de oameni, in aceeasi sala se pot gasi in acelasi timp si cite o suta de persoane care nu vor sa „rateze” nici un tablou. Momentul e unic: mass media din Franta a descris pe larg si a sporit anvergura evenimentului care aduna la un loc capodopere din toate muzeele lumii, putin probabil de a mai fi alaturate vreodata in viitor si din pricina costurilor uriase pentru asigurarea tablourilor si organizarea expozitiei, insumind 4,3 milioane de euro. Pasiunea pentru Picasso si maestrii sai a devenit atit de mare incit rezervarile prin Internet pentru a beneficia de transe orare preferentiale, care le permit vizitatorilor sa nu stea la rind, nu inseamna si un moment de receptare calm. „De multe ori trebuie sa dai din coate ca sa-ti faci loc, citeva secunde in fata unei pinze, imi marturiseste Marie, invatatoare. Am venit special de la Toulouse, tocmai din sudul Frantei, ca sa vad expozitia. E sublima”, adauga tinara care pentru cele citeva clipe de contemplatie a platit, incluzind cazarea la hotel, drum si bilet, aproape 200 de euro.
Evenimentul a antrenat o adevarata industrie culturala. Agentiile si hotelurile au conceput oferte speciale pentru a profita de „turismul cultural” declansat de expozitia-vedeta. Organizatorii expozitiei au rentabilizat si mai mult evenimentul propunind firmelor si intreprinderilor interesate seri culturale private in saloanele expozitiei sau „dimineti de lucru” in preajma capodoperelor, pentru sume de mai multe mii de euro. In mod exceptional si in premiera mondiala, pentru ca evenimentul sa se incheie apoteotic, s-a hotarit ca expozitia Picasso et les Maitres de la Grand Palais din Paris sa ramina deschisa publicului zi si noapte, timp de trei zile, de vineri, 30 ianuarie 2009, pina luni, 2 februarie, la orele 20. Incepind cu 3 februarie, capodoperele-surori s-au despartit iar, regasindu-si peretele obisnuit dintr-un muzeu din Londra, New York, Madrid, Berlin sau Amsterdam.
Dincolo de fenomenul de societate pe care l-a relevat succesul exceptional al expozitiei, dincolo de inghesuiala permanenta care nu mai putea lasa loc decit sentimentului snob de a fi trecut pe acolo, Picasso et les Maitres face parte din evenimentele de exceptie care poarta amprenta si spiritul timpului nostru. In era globalizarii, mirarea in fata perfectiunii clasice a Infantei lui Velazquez (1653) se amplifica, descoperind alaturi silueta moderna recompusa de Picasso in 1957, intr-o inepuizabila bucurie a culorilor. Dupa 300 de ani, cele doua fetite s-au intilnit prima oara la Paris. Prima locuieste in Muzeul Luvru, cea de a doua in Muzeul Picasso din Barcelona. Cind capodoperele lumii nu mai apartin unui loc, unui stat, unui om, dialogul e profund.
In stinga: Edouard Manet, Matador salutind, 1866-1867.
In dreapta: Pablo Picasso, Matadorul, 1970